Curiozităţi.Net

Publicitate: Puteţi cumpăra routere wireless de la eMAG!

Reuşita de a determina două calculatoare să schimbe date între ele prin intermediul unui cablu a fost o realizare majoră şi cum lucrurile funcţionau foarte bine, neliniştea cercetătorilor s-a îndreptat în altă direcţie: eliminarea cablurilor.

De fapt, teoria în jurul căreia s-a realizat tehnologia wireless era menită să rezolve o cerinţă foarte concretă şi anume accesul la informaţie din orice loc, în orice situaţie, de pe echipamente care să nu aibă nevoie să fie conectate la infrastructura cablată. Cum fiecare dintre instituţiile care vroiau să adopte această tehnologie aveau cerinţe diferite – de exemplu armata era interesată în special de securitatatea comunicaţiilor, în timp ce bibliotecile doreau să asigure acces la cât mai mulţi utilizatori – cercetările iniţiale ajungeau la soluţii incompatibile între ele şi era clar că pentru a asigura viitorul domeniului era nevoie de un standard. Acesta a apărut la începutul anilor 90 şi a primit denumirea generică de 802.11 şi include toate specificaţiile tehnice necesare pentru a crea o reţea sau un echipament wireless.

Numai că specificaţiile 802.11 nu rezolvau o serie de probleme pe care nimeni nu le prevăzuse iniţial aşa că de la 802.11 s-a trecut la 802.11a, b, d, e, g, j, i, k, h, m şi brusc o invenţie care trebuia să simplifice viaţa tuturor a devenit de-a dreptul confuză pentru utilizatori şi pentru cei care nu urmăriseră îndeaproape ce se întâmplă cu wireless. În 1999 în piaţă s-au impus două standarde 802.11a şi 802.11b, care în afara faptului că aveau performanţe diferite, mai erau şi incompatibile între ele.

De exemplu, 802.11a permitea transmiterea de informaţii cu o viteză de 54 milioane de biţi pe secundă, dar numai la distanţe mici şi opera într-o arie de frecvenţe 5.725 GHz şi 5.850 GHz, ceea ce o transforma într-o soluţie destul de scumpă şi de aceea restrictivă. 802.11b nu avea decât o viteză de 11 milioane de biţi pe secundă, în schimb distanţele care puteau fi acoperite erau mai mari decât în cazul lui 802.11a, aria de frecvenţe de operare era de 2,4 GHz şi soluţiile care apelau la 802.11b erau mai ieftine.

802.11b a fost mai bine promovat şi impus şi a dominat piaţa într-un mod autoritar în 2001 şi 2002. De altfel chiar termenul de Wi-Fi – Wireless Fidelity – care defineşte astăzi toate echipamentele care operează wireless a fost introdus iniţial pentru a defini interoperabilitatea sistemelor care funcţionau cu acest standard.

Disputa între a şi b (ca să vă convingeţi că înfruntarea a fost cu adevărat dură între timp mai apăruse şi un 802.11b mai rapid şi mai sigur decât b) a fost rezolvată în 2003 odată cu apariţia lui 802.11g care a devenit standardul oficial al specificaţiilor 802.11 şi care ofereau toate avantajele lui 802.11b şi b, era compatibil cu acestea şi oferea şi viteza de 54 milioane de biţi pe secundă a lui 802.11a.
Din această cauză atunci când se discută despre reţele şi echipamente wireless acestea sunt cele mai răspândite standarde.

Ca şi cum lucrurile nu erau deja suficient de complicate în 1998, Ericsson împreună cu IBM, Intel, Nokia şi Toshiba lansează specificaţiile Bluetooth, o tehnologie wireless concepută în special pentru a permite conectarea fără fir a telefoanelor mobile cu diverse accesorii, ca de exemplu căşti fără fir, faxuri sau chiar PC-uri. Odată cu lansarea Bluetooth versiunea 2.0 care avea o arie de acoperire de 10 metri, viteze de transfer de maxim 2 MB pe secunda şi costuri incomparabil mai scăzute comparativ cu 802.11 a devenit evident că aceasta este soluţia ideală pentru o nouă generaţie de echipamente fără fir.

Astfel dacă reţeaua wireless funcţionează pe baza de 802.11, mouse-ul sau tastatura fără fir cu care poate fi dotat un PC apelează la Bluetooth. De altfel Bluetooth a fost adoptat cu rapiditate în foarte multe tipuri de echipamente aşa că dacă în curând PC-ul va putea trimite comenzi către frigider sau maşina de spălat această comunicare se va realiza prin Bluetooth. De altfel, susţinătorii domeniului wireless privesc WiFi-ul ca o soluţie pentru reţele, Bluetooth fiind rezervat în special pentru comunicare pe distanţe mici între diverse echipamente

W-LAN card, Access Point, Hot Spot – un limbaj nou pentru funcţii vechi
Specialiştii IT au o plăcere deosebită să introducă şi să folosească termeni cât mai criptici, iar dacă ar fi să se acorde un premiu pentru domeniul IT cu cel mai mare număr de noţiuni pentru înţelegerea cărora trebuie să îţi baţi capul cel puţin o săptămână, wireless-ul ar ocupa detaşat locul I. Iar în momentul în care ţi-ai consumat timpul ca să înţelegi ce înseamnă 802.11b sau g şi de ce este unul mai bun decât altul, afli că de fapt nu eşti decât la jumătatea drumului şi că mai urmează explicaţii pentru noţiuni ca Acces Point şi altele îţi vine să te întorci la reţeaua clasică şi să nu te mai gândeşti niciodată la wireless.

Însă în fond, modul de operare wireless este foarte simplu. Pentru ca două calculatoare sau echipamente să poată comunica între ele wireless este nevoie de două plăci de reţea wireless care să cunoască şi să stabilească protocoalele de transmisie, 802.11b sau g. Acestea pot fi conectate la orice PC sau laptop. Pentru ca reţeaua wireless să includă mai mult de două calculatoare este nevoie de un echipament suplimentar, în fapt o staţie de emisie/recepţie, care în lumea wireless a fost denumită Access Point. Acest Access Point permite conectarea wireless a tuturor echipamentelor dotate cu posibilitatea de conectare wireless care se află în aria sa de acoperire. Al doilea său rol este de a media comunicarea dintre o reţea clasică şi una wireless.

De exemplu, pentru a partaja o conexiune Internet, calculatorul deja conectat trebuie să fie prevăzut cu o placă de reţea wireless. Aceasta va comunica cu Access Pointul şi acesta va transmite semnalul tuturor celorlalte echipamente wireless, permiţând în acelaşi timp şi comunicarea dintre acestea şi cu calculatorul conectat la Internet.
Cum Acces Pointurile au o arie de acoperire limitată pentru a susţine mai mulţi utilizatori sau pentru a asigura conexiuni wireless într-o zonă extinsă se vor instala mai multe astfel de echipamente, iar utilizatorul mobil va fi preluat pe rând de Acces Pointul de care se află cel mai aproape. Preluarea utilizatorului de un alt Access Point se realizează automat. acesta rămânând tot timpul în reţea chiar dacă se deplasează.

Odată cu extinderea utilizatorilor mobili şi cu apetitul crescut al consumatorilor pentru conexiunea wireless, unii dintre primii jucători care au sesizat oportunitatea acestui domeniu au fost hotelurile şi aeroporturile, iar în Statele Unite şi locurile publice din categoria mall-urilor şi cafenelelor. Pentru aceştia era mult mai simplu şi mai ieftin să instaleze reţele wireless care să permită accesul consumatorilor din orice punct decât să creeze structuri cablate.

Astfel s-au născut hot spoturile. Acestea sunt echipamente care asigură accesul la Internet al utilizatorilor aflaţi în aria de acoperire pe acelaşi principiu ca şi Access Pointurile, protocoalele de comunicare fiind stabilite automat între hot spot şi echipamentul wireless.
Dacă hotelurile, aeroporturile şi locurile publice au devenit prin definiţie regatul tehnologiei wireless, o astfel de oportunitate nu putea scăpa atenţiei industriei de divertisment. Aşa că de la posibilitatea de a te conecta la Internet wireless din orice loc până la facilitatea de a descărca muzică şi filme prin servicii concepute special pentru utilizatorii wireless şi de aici până la a gândi sisteme de home entertainment în care DVD playerul să comunice wireless cu televizorul, sistemul de sunet, video recorderul digital şi PC-ul şi toate acestea între ele şi eventual cu telefonul mobil, nu a mai fost decât un pas, pe care industria de divertisment l-a făcut cu hotărâre. Chiar cu atâta hotărâre încât în 2002, divertismentul wireless a fost o piaţă de 1,8 miliarde de dolari, iar până în 2007 va ajunge la 5,7 miliarde dolari.

WiFi ? Depăşit! Se pregăteşte WiMAX!
Dacă aţi crezut că WiFi-ul se va mulţumi să vă determine să renunţaţi la cablurile din casă sau din birou şi că odată cu aceasta se va declara satisfăcut, ei bine, v-aţi înşelat! Tehnologia wireless a declarat război tuturor cablurilor aşa că pentru anul viitor producătorii ne promit WiMAX.
Derivat tot din simpatica familie 802.xx, WiMAX este de fapt o dezvoltare a specificaţiilor 802.16 care îşi propune să înlocuiască Internetul prin cablu. WiMAX promite conectivitate wireless la distanţe de 70 de kilometri şi la viteze de transfer de 75 milioane biţi pe secundă, adica mult mai departe şi mai repede decât 802.11g. Aceste date sunt de fapt cazul celui mai bun scenariu, dar Intel, una dintre cele 140 de companii care susţin WiMAX, a declarat că în cadrul testelor realizate a obţinut viteze maxime la distanţe de 6 kilometri în zonele urbane şi 20 de kilometri în cele rurale.