Deşi încă din anul 1973 se propusese înfiinţarea Parcului Naţional al Munţilor Rodnei, acest fapt s-a petrecut abia in 1990, când acesta a fost constituit pe o suprafaţă de 56.700 ha. Ulterior, Legea nr.5/2000 şi Hotărârea de Guvern nr.230/2003 au oficializat existenţa parcului naţional pe 46.400 ha din Munţii Rodnei.

Înălţimea şi masivitatea, originalitatea geologică, geomorfologică, climatică şi hidrografică a acestor munţi, ca şi marea bogăţie floristică şi faunistică, cu numeroase endemisme şi relicte glaciare fac din acest parc o atracţie irezistibilă pentru numeroşii turişti şi specialişti.

Parcul Naţional Munţii Rodnei este situat în nordul Carpaţilor Orientali, în subunitatea cunoscută sub numele de Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei. Din punct de vedere administrativ parcul se află pe teritoriul judeţelor Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi Suceava.

Tărâmul gheţurilor trecute
Altitudinile mari(vf. Pietrosu – 2.303 m – cel mai înalt vârf al Carpaţilor Orientali) şi masivitatea Munţilor Rodnei sunt consecinţe ale alcătuirii petrografice şi ale tectonicii. Aceştia apar sub forma unui horst imens alcătuit din şisturi cristaline, delimitat de falii profunde: Dragoş Vodă(în nord) şi Rodnei(în sud). Şisturile cristaline intră în alcătuirea a trei pânze(serii): de Bretila, de Repedea şi de Rebra. Rocile sedimentare ce înconjoară masivul sunt de vârstă cretacică şi paleogenă(marne, gresii, conglomerate şi calcare).

Din întreg lanţul carpatic oriental Munţii Rodnei păstrează cel mai bine urmele gheţarilor cuaternari. Relieful glaciar este bine dezvoltat pe versantul Nordic unde există importante circuri glaciare(Pietrosu, Buhăescu, Negoescu etc.). Pe versantul sudic, relieful glaciar este mai slab reprezentat, aici apărând circuri glaciare suspendate, circuri glacio-nivale şi nişe nivale.

Calcarele prezente în jumătatea sudică a Munţilor Rodnei au generat apariţia unui relief carstic, acesta din urmă reprezentat prin câteva peşteri: Izvorul Tăuşoarelor, Jgheabul lui Zalion, Baia lui Schneider.

Clima
În Munţii Rodnei se resimt influenţele climatic baltice care, pe fondul altitudinilor ridicate, dau naştere unui climat mai aspru. Temperatura medie anuală a aerului scade odată cu altitudinea, fiind de 7-8°C la poalele muntelui, respectiv negative(-1,5°C) la înălţimi de peste 2200 m. În luna ianuarie temperatura medie a aerului este de -3°C la altitudini mici şi de -9°C în zona înaltă. În luna iulie temperatura medie a aerului variază între 7°C(în zona crestei) şi 18°C(la baza munţilor). Precipitaţiile depăşesc valoarea de 1200-1400 mm/an.

Specii noi
Someşul Mare, ce îşi are izvoarele în masiv, adună apele din sud-estul, sudul şi vestul acestuia: prin Cobăşel, Valea Vinului(Baia), Anieş, Cormaia, Rebra şi Salauta(cu afluenţii săi Telcişor şi Strâmba). Vişeul, un alt râu important, îşi are obârşia pe pantele nordice şi strânge laolaltă apele unor afluenţi cum ar fi Fântâna, Negoescu, Pietroasa, Izvorul lui Dragoş, Iza etc.). Din Lacul Ştiol izvorăşte Bistriţa Aurie.

În masiv există numeroase lacuri glaciare dintre care 23 sunt mai importante(Iezerul Pietrosului, Taurile Buhăescului, lala Mare, Lala Mică, Ştiol).

În condiţiile unui climat rece şi umed etajarea vegetaţiei este bine evidenţiată altitudinal. Pădurile ocupă peste 60% din Munţii Rodnei, fiind constituite în principal din răşinoase şi fag. Păşunile naturale acoperă circa 30% din suprafaţa acestor munţi iar 10% reprezintă stâncării.

Flora micomicetelor cuprinde 390 de specii, dintre care 4 specii sunt noi pentru ştiinţă. Flora lichenilor este reprezentată de 248 de specii şi 26 de taxoni, dintre care 21 de specii şi 6 taxonni pot fi întâlniţi numai în Munţii Rodnei, iar 6 specii sunt endemite ale Carpaţilor. Flora casmofitelor este foarte bogată, fiind înregistrate 1123 de specii de plante superioare.

Specii rare
Analiza compoziţiei plantelor superioare, evidenţiază predominanţa elementelor euroasiatice(36,7%), la care se adaugă specii arctice, central europene şi un număr mic de elemente mediteraneene şi continentale. Modul de asociare a acestor specii este foarte interesant şi, în acest sens, enumerăm câteva fitocenoze endemice: Saxifraga luteo viridis, Silenteum zawaddzkii(din zonele Piatra Rea – Puzdrele – Corongis); Asplenio, Cystopetridetum fragilis, Veronicetosum baumgartii(pe stâncăriile calcaroase din Muntele Cailor, Căldarea Bila-Ineu, Iezerul Pietrosului, Paua Galaţului); Thymioi pulcherrimiu, Poetum rehamanii(de la Piatra Rea, Corongis şi Pietrosu); Gypsophilo, Artemisetum erianthi şi Cardomino neglectae, Papaveratum corona sancti stephani(din arealul Ineu).

Specii rare şi foarte rare în flora Romaniei: Salix alpine, Salix bicolor, Androsace obtusifolia, Astragalus penduculiflores, Laserpitium archangelica, Carex bicolor, Carex atrofusca, Carex pediformis ssp. Rhizodes, Juncus castaneus, Draba fladnitzenis, Kobresia simpliciuscula, Conioselinum tataricum etc. Endemisme carpatice şi dacice întâlnite în Munţii Rodnei: Acontitum moldavicum, Campanula carpatica, Centaurea carpatica ssp. Carpatica, Centaurea pinnatifida, Dianthus tenuifolius, Erysium vittamani, Festuca carpatica, Festuca nitida ssp flaccid, Heracleum carpaticum, H. palmatum, Salix kitaibeliana, Thymus pulcherrimus, Tristeum macrothichum.

Relictele glaciare ce vegetează în lacurile mlăştionase sunt reprezentate de Carex limosa, Carex chordorrihiza, Empetrum nigrum, Salix bicolor, Carex pauciflora, Scheuchzeria palustris etc.

Multe animale de ocrotit
Munţii Rodnei dispun de un neasemuit şi bogat fond cinegetic, reprezentat de urs, cerb carpation, capra neagră, căprior, mistreţ, lup, râs, jderul de copac, marmota, colonizată începand din 1973 cu exemplare aduse din Alpii Franţei etc. Ornitofauna este reprezentată de specii de talie mare, cum ar fi: cocoşul de munte, localizat în pădurile din zona de obârşie a pârâurilor Anieş şi Cormaia, cocoşul de mesteacăn, întâlnit sub culmile împădurite Bătrâna şi Mihăiasa, acvila de munte, acvila ţipătoare mare, şorecarul comun, şerparul, buha mare etc. Apele din Munţii Rodnei sunt habitat ideal pentru diferite specii de peşti şi anume: păstrăv şi lipan în pâraiele Anieş, Cormaia, Izvorul Băilor, Rebra, Iza, Dragoş, Negoescu, Repedea, Bila, Lala şi lacurile Lala Mică şi Lala Mare – boişteanul, mreana şi scobarul pe Someşul Mare.

Fauna nevertebratelor este foarte diversă, cu endemite şi specii relicte, cum ar fi: 28 de specii de enchitreide, 12 specii de lumbricide(cu specia endemică, Allolobophora carpatica), 20 de specii de diploid cu 9 endemite, 36 de specii de chilopode cu 6 endemite, 39 de specii de ortptere, cu endemitele Isophia brevipennis, Pholidoptera transsylvanica şi Miramella ebneri carpathica şi 295 de specii de lepidoptere, cu speciile ocrotite pe plan mondial – Erebia pharte carpatina, Erebia epiphron transsylvanica şi Erebia sudetica.

Arii naturale de interes deosebit
-Rezervaţia ştiinţifică Pietrosu Mare(3300 ha);
-Rezervaţia botanică Poiana cu Narcise din Muntele Saca, 5 ha, situate la cea mai mare altitudine din ţară;
-Rezervaţia mixtă Peştera şi Izbucul Izvorul Albastru al Izei(100 ha);
-Rezervaţia naturală Piatra Rea(50 ha);
-Rezervaţia mixtă Izvoarele Mihăilesei(50 ha);
-Rezervaţia mixtă Ineu-Bătrâna(0,5 ha).

Activităţi premise în parc
Sunt premise numai acele activităţi care nu diminuează biodiversitatea şi nu afectează negativ cadrul fizico-geografic natural al ariei protejate. Aceste activităţi se referă la combaterea biologică a dăunătorilor vegetali şi animali, forestieri sau agricoli,; la observaţii şi evaluări ale vânatului,; la cercetarea ştiinţifică nondestructivă, în ariile cu regim de ocrotire integral, fiind necesar avizul Academiei Române şi acordul administraţiei parcului; la turismul ecologic şi de recreere în mijlocul naturii; la practicarea activităţilor tradiţionale ale comunităţilor locale, în consens cu utilizarea durabilă a resurselor naturale şi în armonie cu legile de ocrotire a naturii.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Parcul Naţional Munţii Rodnei

Plajele aurii, mărginite de palmieri şi vegetaţie tropicală luxuriantă nu l-au prea ispitit pe explorator. Columb îşi pusese în gând să descopere insule mai mari, bogate în comori.

Ponce de León, un spaniol despre care se spune că l-ar fi însoţit pe Columb în acea expediţie, a plănuit să se întoarcă pe insulă, numită de băştinaşi Boriqué. Întrucât îi ajunsese la urechi că localnicii purtau podoabe de aur, şi-a închipuit că dealurile insulei ascundeau mult aur. Cincisprezece ani mai tarziu, se întorcea să vadă dacă avea sau nu dreptate. În 1521, spaniolii îşi întemeiau principala colonie pe coasta de nord a insulei. Ponce de León a numit noul oraş Puerto Rico(La scurt timp, numele insulei a ajuns să fie schimbat cu numele oraşului din cauza unei confuzii făcute de cartografi. De atunci, insula – şi nu capitala ei, San Juan – e cunoscută sub numele de Puerto Rico), sau “port bogat”, cu gândul la bogăţiile ce aşteptau a fi descoperite.

Optimismul lui Ponce de León s-a dovedit neîntemeiat. În Puerto Rico nu s-a găsit prea mult aur, iar problemele politice s-au înmulţit. În cele din urmă, spaniolul a părăsit insula, îndreptându-se spre regiunea cunoscută astăzi sub numele de Florida(SUA).

Deşi insula nu era bogată în zăcăminte naturale, spaniolilor nu le-a trebuit mult să-şi dea seama că principalul port din Puerto Rico era în sine o adevărată comoară. În secolul al XVI-lea, ei au transformat capitala insulei într-un port sigur unde găseau ocrotire galioanele ce duceau lingourile de aur din Americi spre Spania. Nu după mult timp, San Juan ajunsese “cel mai puternic avanpost al Spaniei în America”.

Ziduri masive de 13m înălţime şi de 6m grosime, precum şi două fortăreţe uriaşe stau mărturie eforturilor colosale depuse de localnici pentru a-şi ocroti oraşul. San Juan este şi astăzi una dintre cele mai căutate destinaţii turistice caraibiene. În timp ce se plimba pe lângă zidurile oraşului şi trec pragul bătrânelor clădiri, turiştii îşi pot imagina cum era viaţa în vremurile coloniale.

Vechiul San Juan
Împrejmuit de ziduri, vechiul San Juan se deosebeşte mult de moderna metropolă ce freamătă de viaţă, construită în jurul lui. Oraşul vechi aduce cu o navă ce pluteşte pe apele oceanului. În acest loc strategic se înalţă El Morro, fortul spaniol care străjuia intrarea în port. Urmând linia ţărmului, două fortificaţii se profilează în spatele lui. Cam la doi kilometri spre est se află San Cristóbal, un alt fort impresionant care apără “pupa” în eventualitatea unui atac terestru. Între aceste două forturi se află vechiul San Juan, înscris în 1983 de UNESCO în Lista patrimoniului mondial.

Oraşul vechi a fost restaurat cu multă atenţie. Localnicii îşi zugrăvesc casele în culori pastelate, plăcute la privit, îşi împodobesc balcoanele din fier forjat cu flori multicolore şi îşi decorează curţile cu plante tropicale. Pietrele gri-albăstrui cu care au fost pavate străzile înguste provin din minele de fier din Spania. Din zgură se făceau pietre de pavaj, folosite ca balast de navele spaniole care călătoreau spre Puerto Rico.

Pe meterezele fortului San Cristóbal, tunurile spaniole încă veghează asupra portului. În locul galioanelor spaniole încărcate cu aur, în port acostează vase de croazieră uriaşe, pline de turişti. Firea prietenoasă a localnicilor şi atmosfera relaxantă sporesc popularitatea oraşului. Întrucât pietonii au rămas “stăpâni” pe străzile vechiului oraş, şoferii aşteaptă răbdători în timp ce turiştii fac poze pentru albumul de vacanţă.

Patru ecosisteme care merită ocrotite
Deşi o treime din populaţia insulei trăieşte în San Juan şi în împrejurimile lui, Puerto Rico are şi alte atracţii pentru turişti. Chiar dacă e mică, insula este un adevărat paradis floristic şi faunistic datorită climei şi reliefului său variat. Prezentăm în continuare doar patru dintre ecosistemele ei unice pe care autorităţile se străduiesc să le ocrotească.

Parcul Naţional El Yunque este o rezervaţie naturală care ocroteşte una dintre puţinele păduri tropicale rămase în Antile. Cascadele împodobesc versanţii munţilor, bromeliile portocalii înveselesc vegetaţia pădurii tropicale umede, iar ferigile uriaşe se iau la întrecere pentru spaţiu cu lianele şi palmierii. Deşi aflat în pericol de extincţie, papagalului de Puerto Rico îi prieşte acest habitat. Broscuţa coquí – o broască de copac care a devenit simbolul insulei – dă viaţă pădurii cu sunetele sale melodioase, ritmice.

De departe, versanţii din El Yunque par a fi poleiţi cu argint, impresie creată de frunzele arborelui yagrumo. Această specie de arbori s-a înmulţit după ce, cu câţiva ani în urmă, uraganul Hugo a devastat regiunea. Înmulţirea lor este un semn bun. “Pădurea se poate reface după un dezastru natural fără prea mult ajutor”, a spus un biolog al parcului. “Adevăratul pericol îl constituie omul.” Parcul adăposteşte 225 de specii de arbori, 100 de specii de ferigi şi 50 de specii de orhidee. Întrucât flora este foarte variat,ă rezervaţia a fost declarată de ONU rezervaţie a biosferei.

Rezervaţia Biosferei Guánica. Deşi se pare că doar 1% din pădurea tropicală musonică a lumii mai există în prezent, la doar câteva ore de mers cu maşina de el Yunque se află chiar o astfel de pădure – considerată de botanişti reprezentativă. În Guánica îşi duc traiul majoritatea păsărilor autohtone. Rezervaţia este habitatul şi a 750 de specii de plante, 7% dintre ele fiind ameninţate cu dispariţia. Flori de-o frumuseţe neobişnuită atrag păsări colibri şi o sumedenie de fluturi. Pădurea este mărginită de o fâşie de ţărm, neatins de om, unde ţestoasele verzi şi ţestoasele pieloase îşi depun ouăle.

Mangrove şi recife de corali. În rezervaţia Guánica, de-a lungul coastei există şi o pădure de mangrove. “Întrucât în rezervaţie nu se deversează reziduuri agricole sau industriale, mangrovele sunt sănătoase”, a afirmat unul dintre administratorii parcului. “Mangrovele constituie locul ideal de reproducere pentru peştii care populează recifele de corali.” Mangrovele sănătoase permit existenţa unor locuri aparte precum golfurile fosforescente, dintre care unele se găsesc în Puerto Rico. Ele oferă un spectacol unic pentru turişti.

Recifele de corali din larg nu au căzut pradă pescuitului intensiv. Mai multe insuliţe şi recife submerse au fost chiar declarate parcuri naţionale. Pentru scufundătorii ce se aventurează în aceste grădini subacvatice, întâlnirile cu lamantinii, ţestoasele şi peştii multicolori sunt experienţe unice.

Înotând printre stele
Insula Vieques, aflată nu departe de Puerto Rico, se mândreşte cu un golfuleţ numit Golful Fosforescent. El a primit acest nume deoarece adăposteşte, după cât se pare, cele mai multe organisme acvatice fosforescente din lume. Ori de câte ori aceste micuţe creaturi din familia dinoflagelatelor se simt ameninţate, emit o lumină verde – albăstruie, oferind unul dintre cele mai neobişnuite spectacole ale naturii.

Turiştii care vin noaptea în golf observă prima dată acest fenomen(luminiscenţă) când, speriaţi, peştii fug de bărcile lor. Peştii lasă în apele întunecate dâre luminoase asemenea unor stele căzătoare verzi. Când un turist înoată, orice mişcare îi poate fi văzută în întuneric. Ori de câte ori îşi scoate braţele din apă, picăturile ce cad par adevărate steluţe scânteietoare.

Deşi pe Columb nu l-a impresionat, iar pe conchistadorii aflaţi în căutare de comori chiar i-a dezamăgit, Puerto Rico atrage azi turişti din toate colţurile lumii. Pentru ei, insula este o adevărată comoară de frumuseţi naturale.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Puerto Rico

Odinioară, tigrii siberieni cutreierau ţinuturi din Coreea, nordul Chinei, Mongolia, ajungând în vest până în zona lacului Baikal(Rusia). Însă, pe parcursul ultimului secol, numărul acestora a scăzut. Ultimul lor refugiu este un lanţ muntos îndepărtat, la nord de Vladivostok(Rusia), lângă Marea Japoniei.

Tigrii ajung să se recunoască bine unii pe alţii după miros, astfel că masculii reuşesc să găsească o femelă în perioada împerecherii. Femela dă naştere la doi sau trei pui odată. Deşi încă nu văd, ei nu stau o clipă locului. Spre deosebire de puii de pisică, puii de tigru siberian nu învaţă niciodată să toarcă. Când sug, puii mârâie încetişor. Nu încep să mănânce carne decât după vreo cinci sau şase luni. La început, ei îşi însoţesc mama la vânătoare, dar nu sunt pregătiţi să vâneze singuri decât pe la 18 luni. Tigrii tineri pot rămâne alături de mamă până la doi ani, apoi pleacă pentru a-şi stabili propriul teritoriu.

În sălbăticie, unii tigri ating dimensiuni foarte mari. Masculii pot ajunge să cântărească 270 kg şi să măsoare peste 3 m în lungime, de la cap până la vârful cozii. Tigrii sunt bine echipaţi pentru iernile aspre, cu ninsori abundente. Au o blană groasă, iar labele lor uriaşe sunt şi ele acoperite de blană, astfel că nu se afundă în zăpadă.

Blana tigrilor siberieni este portocalie, brăzdată de dungi închise la culoare. Fiecare tigru are un model unic de dungi, acesta individualizându-l aşa cum amprentele digitale îi invidualizează pe oameni. Când stă nemişcat în pădure, dungile şi culorile îi asigură deseori tigrului un camuflaj excelent. Însă, dacă în timpul iernii părăseşte pădurea, tigrul va ieşi imediat în evidenţă pe albul zăpezii şi nu va scăpa privirii singurului său duşman, omul.

Ameninţat cu dispariţia
Pentru a putea supravieţui, tigrul siberian trebuie să vâneze animale mari, cum ar fi căprioare, cerbi şi mistreţi. Însă, în ţinuturile sălbatice din estul Siberiei, numărul acestor animale a scăzut mult. O suprafaţă împădurită de 1000 km² poate asigura hrana doar pentru patru sau cinci tigri. Aşadar, ca să poată supravieţui în sălbăticie, tigrii siberieni au nevoie de suficient teritoriu.

Ani la rând, pădurile imense şi inaccesibile ale Siberiei le-au oferit un habitat excelent acestor feline mari. Omul, care era singura ameninţare reală pentru tigri, rareori se aventura prin aceste păduri. În ultimii ani însă, companiile de exploatări forestiere din alte ţări au defrişat o mare parte din zonele împădurite.

Pe măsură ce copacii dispar, dispar şi căprioarele, cerbii şi mistreţii, iar împreună cu ele dispar şi tigrii siberieni. Pentru a împiedica scăderea numărului lor, guvernul rus a emis hotărâri în vederea protejării unor mari rezervaţii naturale, cum este Rezervaţia Naturală Sihonte-Alin. Însă când tigrii ies din rezervaţii, există riscul să fie ucişi de braconierii care fac trafic cu suveniruri rare, întrucât dinţii, ghearele, oasele şi blănile, chiar şi cele de pui de tigru, sunt mărfuri foarte scumpe.

Poate fi salvat?
În prezent se depun mai multe eforturi pentru salvarea tigrului siberian, iar localnicii au o contribuţie importantă în această privinţă. Ca urmare, numărul tigrilor a înregistrat o numeroasă creştere. Un recesământ efectuat în 2005 a arătat ca în Siberia existau între 430 şi 540 de tigri.

Pe de altă parte, tigrilor siberieni le merge bine în captivitate şi se reproduc destul de uşor. În grădinile zoologice din lume există peste 500 de tigri siberieni. De ce nu sunt eliberaţi unii dintre ei pentru a spori numărul exemplarelor din sălbăticie? Cercetătorii au unele rezerve în această privinţă. \”Nu are rost să eliberăm un animal în sălbăticie dacă nu putem garanta pentru siguranţa lui\” a explicat o cercetătoare.

Tigrul siberian este numit uneori şi tigrul de Amur, deoarece în prezent este întâlnit îndeosebi în bazinul fluviului Amur din estul îndepărtat al Rusiei.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Va supravieţui tigrul siberian?

Anual, aproape un milion de vizitatori se revarsă spre acest uluitor paradis tropical pentru a vedea minunile extraordinare ale lucrării Marelui Creator. Aici nu există canioane foarte adânci sau stânci abrupte ce ajung până la nori, în faţa cărora să rămâi încremenit, nici cascade măreţe pe care să le fotografiezi, nici elani rătăcitori sau urşi grizzly ce se mişcă agale, pe care să-i admiri de la distanţă. În schimb, Parcul Naţional Everglades, aflat în Florida, este primul parc naţional din lume, înfiinţat mai degrabă pentru abundenţa lui biologică decât pentru peisaje care-ţi taie respiraţia.

Deoarece o parte este păşune semiaridă, iar restul, mlaştină tropicală, a fost denumit un „râu de verdeaţă“. Pentru locuitorii lui, viaţa îşi urmează de secole cursul ei normal. Aligatori cu o lungime de aproape 3 metri stau tolăniţi la soare într-o căldură umedă, cu un ochi deschis pentru a ochi următoarea pradă uriaşă. Noaptea, mlaştina răsună de urletele lor, iar pământul se cutremură în timp ce aceştia îşi desfăşoară ritualurile de împerechere. Broaşte ţestoase uriaşe îşi croiesc drum anevoie prin iarbă în căutare de hrană. Vidre iuţi şi jucăuşe locuiesc în acelaşi habitat. În mâlul moale pot fi văzute urmele proaspete ale pumelor aflate în căutarea prăzii. Cerbii cu coadă albă trebuie să fie vigilenţi tot timpul, deoarece pumele nu pierd niciodată ocazia de a se ospăta din ei. Ratonii, fotografiaţi adesea spălându-şi hrana în râurile din împrejurimi, se simt ca la ei acasă în Everglades, unde găsesc hrană din abundenţă.

De asemenea, există viaţă din belşug care trece aproape neobservată de vizitatorii Parcului Everglades. Broaşte de multe soiuri stau camuflate în frunzele de pe pământ, în frunzele de nuferi şi în frumoasele zambile de apă din canalele artificiale. Melcii de apă dulce (Viviparus contectus), nişte moluşte de mărimea mingii de golf, se târăsc într-adevăr ca melcul printre plantele acvatice, fiind prevăzuţi cu branhii şi cu un plămân simplu, care le permite să respire şi în apă, şi la suprafaţa ei. Apele mai puţin adânci mişună de raci împlătoşaţi, crabi şi peşti de multe feluri. Există o sumedenie de şerpi, insecte şi târâtoare, care aşteaptă cu toţii să mănânce sau să fie mâncaţi.

Printre creaturile înaripate se pot vedea frumoşii lopătari roz, ibişi şi egrete albe ca zăpada care se învârtesc deasupra, în timp ce partenerii lor şi-au abandonat poate zborul pentru a încălzi ouăle cu viitorii lor puişori. Imaginea oferită de albastrul închis al stârcilor, care zboară prea repede ca să poată fi număraţi, nu se va şterge uşor din memorie. Pescăruşi de mare, pelicani şi găinuşe purpurii împart cerul împreună cu maiestuosul vultur pleşuv, simbolul naţional al Americii

Apoi este cormoranul cu gâtul lung şi anhinga, sau pasărea-gât-de-şarpe, care a primit această denumire deoarece, atunci când îşi întinde peste apă gâtul lung în formă de S, seamănă mai degrabă cu o reptilă decât cu o pasăre. Ambele soiuri de păsări, lacome din fire, se iau la întrecere după hrană în apele mai puţin adânci din Everglades. Când sunt ude, ambele îşi întind aripile şi îşi înfoiază coada, creând o expoziţie plină de culoare de parcă ar sta să fie pozate. Păsările se avântă în zbor numai atunci când penele sunt uscate complet.

Şi, pentru a nu fi trecut cu vederea, cocorul cârstei îi va speria pe vizitatori cu strigătele lui stridente. Această pasăre mare, cu picăţele cafenii şi albe, a primit denumirea de pasărea plângăreaţă, deoarece scoate nişte sunete care seamănă cu cele ale unui om îndurerat ce plânge în disperare. Gaia melcilor — o pasăre de pradă rară, aflată pe cale de dispariţie, de mărimea unui corb şi a cărei supravieţuire depinde de existenţa melcului de apă dulce — este o privelişte de neuitat pentru spectatori. Dacă îşi vor ridica privirile, vizitatorii se vor minuna de imensa aglomerare de păsări cocoţate în stejarii maiestuoşi, plini de frunze lucioase veşnic verzi şi împodobiţi cu fire de muşchi spaniol. Florile verzi şi roşii care atârnă din lianele plăpânde încolăcite în jurul copacilor se contopesc cu culorile păsărilor. Aici, vizitatorii vor uita în ce ţară şi pe ce continent se află. Ah, aici este o lume unică, un adevărat paradis natural şi admirabil.

În sfârşit, întâlnim apele puţin adânci şi rogozul auriu, semnătura inconfundabilă a regiunii Everglades. Cât vezi cu ochii se întinde acest tăcut râu de verdeaţă sclipitor, ce pare la fel de neted ca tăblia unei mese, înclinat spre sud cu mai puţin de 4 cm/km. Imperceptibilă, aparent fără unduiri, apa curge domol spre mare. Apa este însuşi sufletul Parcului Everglades; fără ea, Glades ar înceta să mai existe.

În primele decenii ale acestui secol, înainte ca Everglades să fie deteriorat atât de grosolan de mâna omului, această mare de verdeaţă măsura 80 de kilometri de la est la vest şi se întindea pe o distanţă de 500 de kilometri de la fluviul Kissimmee la golful Florida. Un bărbat de talie mijlocie ar putea străbate prin apă această distanţă fără să-şi ude umerii. Bărci cu aeromotor brăzdează suprafaţa apelor puţin adânci prin iarba înaltă şi aurie, cu viteze care-ţi întorc stomacul pe dos, oferindu-le turiştilor biciuiţi de vânt cea mai palpitantă experienţă din viaţa lor. De generaţii, pescarii vin să pescuiască bibani şi alţi peşti de apă dulce şi sărată.

Un strigăt disperat după ajutor
Pe la începutul secolului nostru, politicienii şi antreprenorii din Florida au considerat că Everglades este o mocirlă cu creaturi nedorite, care ar trebui înlăturate pentru a face loc noilor proprietăţi imobiliare, extinderii urbane şi dezvoltării agricole. Sloganul lor a devenit „Stăviliţi-l, îndiguiţi-l, asanaţi-l, deviaţi-l“. În 1905, înainte de a fi ales guvernator al Floridei, N. B. Broward a jurat că va scoate ultima picătură de apă din această „mlaştină distrusă de molimă“

Acestea nu au fost simple promisiuni. Au fost aduse excavatoare enorme şi utilaje pentru dragare. Sub îndrumarea şi supravegherea Corpului de Ingineri al Armatei Americane, au fost săpaţi 90 de kilometri de canaluri cu o adâncime de 9 metri, ocazie cu care s-au distrus peste un milion de metri pătraţi de mlaştină. S-au construit diguri enorme, baraje şi staţii de pompare, în timp ce tot mai multe canale şi şosele străbăteau dintr-o parte într-alta regiunea Everglades. Preţioasele ape dătătoare de viaţă au fost deviate din acest ţinut plin cu viaţă pentru a iriga marile terenuri agricole de curând formate. Oraşele de pe litoral s-au extins şi ele spre vest, acaparând o mare parte din Everglades pentru a construi complexe de locuinţe enorme, autostrăzi, centre comerciale şi terenuri de golf.

Deşi în 1947 o parte din Everglades a fost declarată parc naţional, asanarea şi devierea apelor a continuat într-un ritm dezastruos. Ecologii sunt de părere că asanarea regiunii Everglades, pentru care s-au cheltuit milioane de dolari, a fost o greşeală enormă. Puţini şi-au dat seama că devierea cursului apei va avea un impact devastator asupra vieţii din Everglades. Numai după zeci de ani stricăciunile au devenit evidente.

La jumătatea anilor ’80 însă, ecologii şi biologii au tras semnalul de alarmă anunţând că Everglades este pe moarte. Se părea că orice făptură vie se tânguia şi striga după ajutor. Ochiurile de apă în care trăiau aligatorii au început să sece în timpul secetelor. Când au venit ploile, iar unele suprafeţe au fost inundate, cuiburile şi ouăle lor au fost luate de ape. În prezent, numărul lor se micşorează în mod drastic. Potrivit unor rapoarte, aligatorii îşi mănâncă puii. Păsările de baltă exotice din acea zonă, care numărau cândva peste un milion de exemplare, s-au redus la mii, scăzând cu 90 la sută. Frumoşii lopătari roz, care odinioară întunecau zările când se întorceau în coloniile lor, s-au redus doar la câţiva. Începând din anii ‘60, numărul tantalului american a scăzut de la 6 000 de exemplare care cuibăreau la numai 500, fiind ameninţată supravieţuirea speciei. Totodată, sunt ameninţate şi bogatele pepiniere pentru industria de moluşte a statului. Populaţia tuturor celorlalte vertebrate, de la cerbi până la broaşte ţestoase, a scăzut cu 75 până la 95 la sută, a informat un biolog.

Odată cu progresul constant şi rapid al agriculturii şi al altor activităţi ale omului şi-au făcut apariţia poluanţii proveniţi din scurgerile de îngrăşăminte chimice şi pesticide, care au contaminat treptat apa şi solul. Au fost depistate cantităţi mari de mercur la toate nivelurile lanţului trofic, începând cu peştii din mlaştini şi terminând cu ratonii, aligatorii şi broaştele ţestoase. Pescarilor li se recomandă să nu consume bibanul şi somnul din anumite ape în care s-a infiltrat mercur din sol. Panterele au fost şi ele victime ale invaziei omului, fiind ucise nu numai de intoxicaţia cu mercur, ci şi de braconieri. Acest animal este atât de ameninţat cu dispariţia, încât se crede că în parc mai există 10 exemplare, iar în întregul stat numărul lor este mai mic de 30. Mai multe plante care cresc numai în Everglades sunt şi ele la un pas de dispariţie.

Unii observatori şi ecologi cred că Everglades a ajuns în punctul de unde nu se mai poate întoarce. Funcţionari ai parcului şi oficialităţi guvernamentale, precum şi numeroşi ecologi cred însă că, dacă statul şi organizaţiile federale vor aloca fonduri şi vor lua măsuri rapide, Everglades va putea fi salvat. „Nimeni nu ştie cu exactitate în ce moment ceva aşa de mare şi de complex va ajunge în punctul de unde nu se mai poate întoarce, a spus un funcţionar. Poate că s-a şi întâmplat deja.“ Biologul John Ogden recunoaşte că nu sunt prea multe şanse de a recupera regiunea Everglades, însă el este optimist. „Trebuie să fiu, a spus el. Alternativa este un deşert biologic, cu o rămăşiţă de parc cu câţiva aligatori într-o parte, cu câteva cuiburi de păsări în altă parte şi cu un frumos muzeu cu o panteră împăiată în mijloc.“

Protestul funcţionarilor din Florida, precum şi al biologilor şi al ecologilor din întreaga ţară a fost auzit de funcţionarii federali şi de politicienii din Washington, inclusiv de preşedintele şi de vicepreşedintele Statelor Unite. În prezent, acest proiect se află din nou pe masa de lucru a Corpului de Ingineri al Armatei Americane, ai căror predecesori au făcut o treabă de mântuială cu ani în urmă. Viziunea lor complet diferită este aceea de a salva Everglades şi viaţa de aici în loc de a-l asana, îndigui şi devia.

Este lesne de înţeles, chestiunea cea mai critică este apa. „Temelia succesului este o apă mai curată, şi aceasta din abundenţă“, scria U.S.News & World Report, iar „belşugul de apă nu poate fi asigurat decât dacă se reduce apa furnizată pentru terenurile agricole sau pentru zonele urbane. Foarte probabil, ţinta sunt plantaţiile de trestie-de-zahăr şi fermele de zarzavaturi din sudul Floridei. Repartizarea cotelor de apă va fi o sarcină dificilă, însă noi am dat destulă apă şi nu mai putem da deloc“, a declarat directorul Parcului Everglades, Robert Chandler. „Păstrarea ei trebuie privită cu seriozitate“, a spus el. Susţinătorii planului de recuperare a regiunii Everglades se tem că cei care se vor opune cel mai mult proiectului vor fi cultivatorii de trestie-de-zahăr din Florida şi fermierii care deţin mari proprietăţi în Everglades. Cu preţul vieţii din Everglades, cantităţi enorme de apă sunt sifonate pentru a satisface necesităţile acestor fermieri.

Recuperarea şi salvarea regiunii Everglades va fi cel mai îndrăzneţ şi cel mai costisitor plan de recuperare din istorie. „Aceasta atrage după sine o groază de bani, o groază de terenuri şi refacerea ecosistemului la o scară nemaiîntâlnită până în prezent“, a afirmat funcţionarul care se ocupă de proiectul Everglades la World Wildlife Fund. „În decursul următorilor 15 până la 20 de ani, cu suma de aproximativ 2 miliarde de dolari, explica revista Science, Corpul de Ingineri al Armatei Americane şi guvernul statului Florida, precum şi alte organizaţii federale îşi propun să sistematizeze întregul ecosistem al regiunii Everglades, Florida, care cuprinde 14 000 de kilometri pătraţi de mlaştini şi canale navigabile construite.“

În plus, planul pretinde cumpărarea a aproximativ 40 000 de hectare de teren agricol lângă lacul Okeechobee şi transformarea lui în teren mlăştinos care va filtra agenţii poluanţi ce se scurg de pe terenurile agricole rămase. Cultivatorii de trestie-de-zahăr protestează cu vehemenţă împotriva unei posibile reduceri a subvenţiei federale acordate industriei cu un cent la o livră de zahăr, cu scopul de a se aduna bani pentru curăţarea regiunii Everglades. „Refacerea trebuie plătită de cei care au beneficiat cel mai mult de pe urma distrugerii acestei regiuni: cultivatorii de trestie-de-zahăr din Florida şi fabricanţii“, se spunea într-un editorial al ziarului USA Today. S-a estimat că taxa de un cent la o livră impusă zahărului din Florida va produce 35 de milioane de dolari pe an.

Se crede că lupta dintre fermieri şi cultivatorii de trestie-de-zahăr pe de o parte şi biologi, ecologi şi iubitorii naturii pe de altă parte va continua, aşa cum s-a întâmplat şi în alte părţi ale Statelor Unite, unde aceleaşi facţiuni se află în opoziţie. Vicepreşedintele Gore a cerut cooperare. „Lucrând împreună, a spus el, putem remedia acest dezacord şi putem asigura un mediu sănătos şi o economie dinamică. Însă acum este momentul să acţionăm. Nu mai există nici un alt Everglades în lume.“

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Parcul Naţional Everglades