Cu capul plecat şi ochii aţintiţi asupra vânatului, animalul înaintează tiptil, tiptil. Deodată se opreşte pitindu-se în iarbă. Muşchii îi tremură sub blana arămie. Apoi, ţăşnind ca o săgeată, se năpusteşte asupra prăzii buimăcite. Cu ghearele-i ascuţite, felina îşi doboară dintr-o lovitură prada, imobilizând-o la pământ.

“Arena” acestei lupte pe viaţă şi pe moarte nu e Africa, ci Australia, iar agilul animal nu e nicidecum un leu viguros, ci o mică felină cunoscută drept pisica sălbatică. În Australia, aproximativ 12 milioane de pisici sălbatice cutreieră junglele tropicale din extremitatea nordică a continentului, culmile îngheţate ale munţilor sudici şi deşerturile fierbinţi din zonele centrale.

Câte ceva despre pisica sălbatică
Pisicile sălbatice din Australia se aseamănă cu pisicile domostice, deoarece strămoşii lor au fost pisicile domestice. Asemănările există atât în ce priveşte culoarea blănii, care poate fi neagră, gri, albă ori roşcată, cât şi în ce priveşte modelul acesteia, cu pete de culoare, o singură culoare sau tărcată. Însă, spre deosebire de suratele lor domestice, pisicile sălbatice au gâtul şi umerii mai dezvoltaţi. Masculii au între 3 şi 6 kilograme, iar femelele între 2 şi 4 kilograme. Dacă pisicile domestice depind în mare măsură de om, cele sălbatice sunt total independente, fiind chiar ostile contactului cu omul.

Strămoşii acestor pisici sălbatice au venit cu primii europeni care au colonizat Australia, răspândindu-se pe întregul continent în secolul al XIX-lea. Multe pisici au fugit în sălbăticie. Altele însă au fost în mod intenţionat eliberate în anii 1880 în încercarea de a stăvili invazia iepurilor care distrugeau păşunile. Nu după mult timp, pisicile s-au adaptat condiţiilor din noul lor habitat şi au ajuns cel mai răspândit animal dintre speciile aduse în Australia. Astăzi, pisicile sălbatice se găsesc în fiecare colţ al Australiei, inclusiv pe multe dintre micile ei insule îndepărtate.

Reproducere
Pisica sălbatică e un animal prolific. Femela poate naşte până la 7 pui odată, înainte ca ea să aibă un an. Apoi, poate naşte de trei ori pe an, de fiecare dată aducând pe lume între 4 şi 7 pisoi. Ea rămâne fertilă pe toată durata vieţii ei de 7 sau 8 ani. Dacă o pisică sălbatică ar naşte doar trei femele şi trei masculi pe an iar femelele la rândul lor ar da naştere la tot atâţia masculi şi femele, o singură pisică sălbatică ar putea avea în numai şapte ani câteva mii de urmaşi

Colonizatori extrem de adaptabili
Având însă în vedere condiţiile aspre din Australia, supravieţuirea indivizilor nu depinde doar de înmulţirea speciei. Pisicile vânează de obicei în răcoarea serii sau dimineaţa devreme. Ele evită căldura amiezii, dormind în scorburi sau în vizuini de iepure. În plus, pisicile sălbatice au luat în stăpânire chiar şi cele mai neospitaliere deşerturi. Ele nu depind de apă pentru a supravieţui, deoarece îşi hidratează organismul din carnea prăzii încă vii.

Pisicile sălbatice sunt adaptabile şi în privinţa hranei. Deşi vânatul lor preferat e iepurele, potrivit cu New South Wales National Parks and Wildlife Service, „pisicile ucid şi mănâncă peste 100 de specii de păsări autohtone, 50 de specii de mamifere şi marsupiale, 50 de specii de reptile, precum şi multe broaşte şi nevertebrate“. Şi au o poftă de mâncare nestăpânită! Masculul poate mânca zilnic o cantitate egală cu 5–8% din greutatea lui. Dacă femela are pui, ea poate consuma zilnic o cantitate de hrană egală cu 20% din greutatea corpului ei. Pe o insulă izolată, doar 375 de pisici sălbatice au mâncat într-un singur an 56 000 de iepuri şi 58 000 de păsări marine.

Majoritatea animalelor autohtone nu-i pot ţine piept unei pisici sălbatice. Potrivit revistei de ecologie Ecos, se estimează că, din cauza obiceiurilor ei de prădător, pisica sălbatică e răspunzătoare de „succesul limitat al unor programe de repopulare a regiunilor aride ale Australiei cu mamifere pe cale de dispariţie“.

Un animal de companie sau o năpastă?
Pisicile sunt animale de companie încă din perioada Egiptului antic. În Australia, în 37% dintre familii există cel puţin o pisică. Multe nu sunt castrate, iar pisoii nedoriţi sunt uneori abandonaţi în sălbăticie, unde, după ce ajung la maturitate, se înmulţesc, mărind astfel populaţia de pisici sălbatice a Australiei

Pentru ca acest drăgălaş animal de companie să nu devină o ameninţare pentru mediu, National Parks and Wildlife Service din Australia dă următoarele sugestii: Ţineţi-vă pisica acasă, îndeosebi noaptea. Daţi-i suficientă mâncare. Pentru identificare, puneţi-i la gât o zgardă sau o plăcuţă ori implantaţi-i un microcip. Atârnaţi-i la gât trei clopoţei pentru a avertiza animalele sălbatice. Castraţi-o. Construiţi un gard care să nu-i permită pisicii să iasă din curte.

Ca să aplicaţi aceste recomandări aveţi nevoie însă de timp şi de bani. Dar, în Australia, iubitorii de pisici consideră că merită efortul!

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Pisicile sălbatice

Tumboa se mai numeşte şi Welwitschia mirabilis-denumire ştiinţifică latină care înseamnă „extraordinar, minunat”.

Tumboa creşte doar în regiunile deşertice ale Angolei şi Namibiei. Ea se deosebeşte atât de mult de orice altă plantă, încât oamenii de ştiinţă au încadrat-o într-o familie şi un gen în care ea e singura specie. „Dintre cele aproximativ 375 000 de specii de plante cunoscute de om, nici o altă plantă nu a reuşit să trezească atât de mult interesul botaniştilor precum tumboa, punându-i într-o mare dilemă când a trebuit clasificată“, scrie Chris Bornman în cartea sa Welwitschia — Paradox of a Parched Paradise.

Deşi are doar două frunze, tumboa arată ca o grămadă de frunze în jurul unui butuc. Vântul deşertic îi sfâşie necontenit frunzele. Denumirea ei în limba afrikaans e tweeblaarkanniedood, care literalmente înseamnă „două-frunze nu pot muri“. Şi cât de bine i se potriveşte numele! Pe aceste meleaguri, temperaturile din timpul zilei ating 40°C, urmate apoi de frigul ascuţit şi vânturile năprasnice ale nopţii, aici neexistând arbori care să le îmblânzească. Deşi majoritatea plantelor depind în totalitate de rădăcini pentru a absorbi apa din sol, cu totul altfel stau lucrurile cu tumboa. În deşertul Namib, cantitatea medie de precipitaţii nu depăşeşte 25 de milimetri pe an, iar uneori nu plouă deloc ani la rând! În astfel de condiţii, tumboa continuă să crească, frunzele rămânându-i verzi. Pe oamenii de ştiinţă îi intrigă de mult acest lucru. Se pare că secretul plantei constă în capacitatea frunzelor de a absorbi umiditatea din ceaţa matinală adusă de vânturile care bat cu regularitate dinspre coastă.

Frunzele ei nu se usucă şi nu cad niciodată, pentru ca apoi să fie înlocuite de altele. Cele două frunze continuă să crească pe toată durata de viaţă a plantei. Când a fost desfăşurată, o frunză avea peste 8,8 metri lungime! Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă vârfurile frunzelor nu s-ar usca şi nu s-ar rupe! „În cei 1 500 de ani cât trăieşte tumboa, frunzele ei ar putea atinge o lungime de 225 de metri“, se explică în revista ştiinţifică Veld & Flora. Dar poate trăi tumboa chiar atât de mult? „Plantele tumboa cresc încet, multe trăind între 1 000 şi 2 000 de ani“, confirmă The World Book Multimedia Encyclopedia.

Tumboa este într-adevăr un supravieţuitor extraordinar!

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Tumboa