Curiozităţi.Net

Publicitate: Puteţi cumpăra routere wireless de la eMAG!

Reuşita de a determina două calculatoare să schimbe date între ele prin intermediul unui cablu a fost o realizare majoră şi cum lucrurile funcţionau foarte bine, neliniştea cercetătorilor s-a îndreptat în altă direcţie: eliminarea cablurilor.

De fapt, teoria în jurul căreia s-a realizat tehnologia wireless era menită să rezolve o cerinţă foarte concretă şi anume accesul la informaţie din orice loc, în orice situaţie, de pe echipamente care să nu aibă nevoie să fie conectate la infrastructura cablată. Cum fiecare dintre instituţiile care vroiau să adopte această tehnologie aveau cerinţe diferite – de exemplu armata era interesată în special de securitatatea comunicaţiilor, în timp ce bibliotecile doreau să asigure acces la cât mai mulţi utilizatori – cercetările iniţiale ajungeau la soluţii incompatibile între ele şi era clar că pentru a asigura viitorul domeniului era nevoie de un standard. Acesta a apărut la începutul anilor 90 şi a primit denumirea generică de 802.11 şi include toate specificaţiile tehnice necesare pentru a crea o reţea sau un echipament wireless.

Numai că specificaţiile 802.11 nu rezolvau o serie de probleme pe care nimeni nu le prevăzuse iniţial aşa că de la 802.11 s-a trecut la 802.11a, b, d, e, g, j, i, k, h, m şi brusc o invenţie care trebuia să simplifice viaţa tuturor a devenit de-a dreptul confuză pentru utilizatori şi pentru cei care nu urmăriseră îndeaproape ce se întâmplă cu wireless. În 1999 în piaţă s-au impus două standarde 802.11a şi 802.11b, care în afara faptului că aveau performanţe diferite, mai erau şi incompatibile între ele.

De exemplu, 802.11a permitea transmiterea de informaţii cu o viteză de 54 milioane de biţi pe secundă, dar numai la distanţe mici şi opera într-o arie de frecvenţe 5.725 GHz şi 5.850 GHz, ceea ce o transforma într-o soluţie destul de scumpă şi de aceea restrictivă. 802.11b nu avea decât o viteză de 11 milioane de biţi pe secundă, în schimb distanţele care puteau fi acoperite erau mai mari decât în cazul lui 802.11a, aria de frecvenţe de operare era de 2,4 GHz şi soluţiile care apelau la 802.11b erau mai ieftine.

802.11b a fost mai bine promovat şi impus şi a dominat piaţa într-un mod autoritar în 2001 şi 2002. De altfel chiar termenul de Wi-Fi – Wireless Fidelity – care defineşte astăzi toate echipamentele care operează wireless a fost introdus iniţial pentru a defini interoperabilitatea sistemelor care funcţionau cu acest standard.

Disputa între a şi b (ca să vă convingeţi că înfruntarea a fost cu adevărat dură între timp mai apăruse şi un 802.11b mai rapid şi mai sigur decât b) a fost rezolvată în 2003 odată cu apariţia lui 802.11g care a devenit standardul oficial al specificaţiilor 802.11 şi care ofereau toate avantajele lui 802.11b şi b, era compatibil cu acestea şi oferea şi viteza de 54 milioane de biţi pe secundă a lui 802.11a.
Din această cauză atunci când se discută despre reţele şi echipamente wireless acestea sunt cele mai răspândite standarde.

Ca şi cum lucrurile nu erau deja suficient de complicate în 1998, Ericsson împreună cu IBM, Intel, Nokia şi Toshiba lansează specificaţiile Bluetooth, o tehnologie wireless concepută în special pentru a permite conectarea fără fir a telefoanelor mobile cu diverse accesorii, ca de exemplu căşti fără fir, faxuri sau chiar PC-uri. Odată cu lansarea Bluetooth versiunea 2.0 care avea o arie de acoperire de 10 metri, viteze de transfer de maxim 2 MB pe secunda şi costuri incomparabil mai scăzute comparativ cu 802.11 a devenit evident că aceasta este soluţia ideală pentru o nouă generaţie de echipamente fără fir.

Astfel dacă reţeaua wireless funcţionează pe baza de 802.11, mouse-ul sau tastatura fără fir cu care poate fi dotat un PC apelează la Bluetooth. De altfel Bluetooth a fost adoptat cu rapiditate în foarte multe tipuri de echipamente aşa că dacă în curând PC-ul va putea trimite comenzi către frigider sau maşina de spălat această comunicare se va realiza prin Bluetooth. De altfel, susţinătorii domeniului wireless privesc WiFi-ul ca o soluţie pentru reţele, Bluetooth fiind rezervat în special pentru comunicare pe distanţe mici între diverse echipamente

W-LAN card, Access Point, Hot Spot – un limbaj nou pentru funcţii vechi
Specialiştii IT au o plăcere deosebită să introducă şi să folosească termeni cât mai criptici, iar dacă ar fi să se acorde un premiu pentru domeniul IT cu cel mai mare număr de noţiuni pentru înţelegerea cărora trebuie să îţi baţi capul cel puţin o săptămână, wireless-ul ar ocupa detaşat locul I. Iar în momentul în care ţi-ai consumat timpul ca să înţelegi ce înseamnă 802.11b sau g şi de ce este unul mai bun decât altul, afli că de fapt nu eşti decât la jumătatea drumului şi că mai urmează explicaţii pentru noţiuni ca Acces Point şi altele îţi vine să te întorci la reţeaua clasică şi să nu te mai gândeşti niciodată la wireless.

Însă în fond, modul de operare wireless este foarte simplu. Pentru ca două calculatoare sau echipamente să poată comunica între ele wireless este nevoie de două plăci de reţea wireless care să cunoască şi să stabilească protocoalele de transmisie, 802.11b sau g. Acestea pot fi conectate la orice PC sau laptop. Pentru ca reţeaua wireless să includă mai mult de două calculatoare este nevoie de un echipament suplimentar, în fapt o staţie de emisie/recepţie, care în lumea wireless a fost denumită Access Point. Acest Access Point permite conectarea wireless a tuturor echipamentelor dotate cu posibilitatea de conectare wireless care se află în aria sa de acoperire. Al doilea său rol este de a media comunicarea dintre o reţea clasică şi una wireless.

De exemplu, pentru a partaja o conexiune Internet, calculatorul deja conectat trebuie să fie prevăzut cu o placă de reţea wireless. Aceasta va comunica cu Access Pointul şi acesta va transmite semnalul tuturor celorlalte echipamente wireless, permiţând în acelaşi timp şi comunicarea dintre acestea şi cu calculatorul conectat la Internet.
Cum Acces Pointurile au o arie de acoperire limitată pentru a susţine mai mulţi utilizatori sau pentru a asigura conexiuni wireless într-o zonă extinsă se vor instala mai multe astfel de echipamente, iar utilizatorul mobil va fi preluat pe rând de Acces Pointul de care se află cel mai aproape. Preluarea utilizatorului de un alt Access Point se realizează automat. acesta rămânând tot timpul în reţea chiar dacă se deplasează.

Odată cu extinderea utilizatorilor mobili şi cu apetitul crescut al consumatorilor pentru conexiunea wireless, unii dintre primii jucători care au sesizat oportunitatea acestui domeniu au fost hotelurile şi aeroporturile, iar în Statele Unite şi locurile publice din categoria mall-urilor şi cafenelelor. Pentru aceştia era mult mai simplu şi mai ieftin să instaleze reţele wireless care să permită accesul consumatorilor din orice punct decât să creeze structuri cablate.

Astfel s-au născut hot spoturile. Acestea sunt echipamente care asigură accesul la Internet al utilizatorilor aflaţi în aria de acoperire pe acelaşi principiu ca şi Access Pointurile, protocoalele de comunicare fiind stabilite automat între hot spot şi echipamentul wireless.
Dacă hotelurile, aeroporturile şi locurile publice au devenit prin definiţie regatul tehnologiei wireless, o astfel de oportunitate nu putea scăpa atenţiei industriei de divertisment. Aşa că de la posibilitatea de a te conecta la Internet wireless din orice loc până la facilitatea de a descărca muzică şi filme prin servicii concepute special pentru utilizatorii wireless şi de aici până la a gândi sisteme de home entertainment în care DVD playerul să comunice wireless cu televizorul, sistemul de sunet, video recorderul digital şi PC-ul şi toate acestea între ele şi eventual cu telefonul mobil, nu a mai fost decât un pas, pe care industria de divertisment l-a făcut cu hotărâre. Chiar cu atâta hotărâre încât în 2002, divertismentul wireless a fost o piaţă de 1,8 miliarde de dolari, iar până în 2007 va ajunge la 5,7 miliarde dolari.

WiFi ? Depăşit! Se pregăteşte WiMAX!
Dacă aţi crezut că WiFi-ul se va mulţumi să vă determine să renunţaţi la cablurile din casă sau din birou şi că odată cu aceasta se va declara satisfăcut, ei bine, v-aţi înşelat! Tehnologia wireless a declarat război tuturor cablurilor aşa că pentru anul viitor producătorii ne promit WiMAX.
Derivat tot din simpatica familie 802.xx, WiMAX este de fapt o dezvoltare a specificaţiilor 802.16 care îşi propune să înlocuiască Internetul prin cablu. WiMAX promite conectivitate wireless la distanţe de 70 de kilometri şi la viteze de transfer de 75 milioane biţi pe secundă, adica mult mai departe şi mai repede decât 802.11g. Aceste date sunt de fapt cazul celui mai bun scenariu, dar Intel, una dintre cele 140 de companii care susţin WiMAX, a declarat că în cadrul testelor realizate a obţinut viteze maxime la distanţe de 6 kilometri în zonele urbane şi 20 de kilometri în cele rurale.

Era 19 noiembrie 1493. O flotilă de corăbii spaniole comandată de Cristofor Columb acosta într-un golf al unei insule caraibiene, pe care el a numit-o San Juan Bautista(Sfântul Ioan Botezătorul). După un scurt răstimp în care şi-a refăcut proviziile, Columb a întins pânzele şi şi-a continuat cea de a doua expediţie.

Plajele aurii, mărginite de palmieri şi vegetaţie tropicală luxuriantă nu l-au prea ispitit pe explorator. Columb îşi pusese în gând să descopere insule mai mari, bogate în comori.

Ponce de León, un spaniol despre care se spune că l-ar fi însoţit pe Columb în acea expediţie, a plănuit să se întoarcă pe insulă, numită de băştinaşi Boriqué. Întrucât îi ajunsese la urechi că localnicii purtau podoabe de aur, şi-a închipuit că dealurile insulei ascundeau mult aur. Cincisprezece ani mai tarziu, se întorcea să vadă dacă avea sau nu dreptate. În 1521, spaniolii îşi întemeiau principala colonie pe coasta de nord a insulei. Ponce de León a numit noul oraş Puerto Rico(La scurt timp, numele insulei a ajuns să fie schimbat cu numele oraşului din cauza unei confuzii făcute de cartografi. De atunci, insula – şi nu capitala ei, San Juan – e cunoscută sub numele de Puerto Rico), sau “port bogat”, cu gândul la bogăţiile ce aşteptau a fi descoperite.

Optimismul lui Ponce de León s-a dovedit neîntemeiat. În Puerto Rico nu s-a găsit prea mult aur, iar problemele politice s-au înmulţit. În cele din urmă, spaniolul a părăsit insula, îndreptându-se spre regiunea cunoscută astăzi sub numele de Florida(SUA).

Deşi insula nu era bogată în zăcăminte naturale, spaniolilor nu le-a trebuit mult să-şi dea seama că principalul port din Puerto Rico era în sine o adevărată comoară. În secolul al XVI-lea, ei au transformat capitala insulei într-un port sigur unde găseau ocrotire galioanele ce duceau lingourile de aur din Americi spre Spania. Nu după mult timp, San Juan ajunsese “cel mai puternic avanpost al Spaniei în America”.

Ziduri masive de 13m înălţime şi de 6m grosime, precum şi două fortăreţe uriaşe stau mărturie eforturilor colosale depuse de localnici pentru a-şi ocroti oraşul. San Juan este şi astăzi una dintre cele mai căutate destinaţii turistice caraibiene. În timp ce se plimba pe lângă zidurile oraşului şi trec pragul bătrânelor clădiri, turiştii îşi pot imagina cum era viaţa în vremurile coloniale.

Vechiul San Juan
Împrejmuit de ziduri, vechiul San Juan se deosebeşte mult de moderna metropolă ce freamătă de viaţă, construită în jurul lui. Oraşul vechi aduce cu o navă ce pluteşte pe apele oceanului. În acest loc strategic se înalţă El Morro, fortul spaniol care străjuia intrarea în port. Urmând linia ţărmului, două fortificaţii se profilează în spatele lui. Cam la doi kilometri spre est se află San Cristóbal, un alt fort impresionant care apără “pupa” în eventualitatea unui atac terestru. Între aceste două forturi se află vechiul San Juan, înscris în 1983 de UNESCO în Lista patrimoniului mondial.

Oraşul vechi a fost restaurat cu multă atenţie. Localnicii îşi zugrăvesc casele în culori pastelate, plăcute la privit, îşi împodobesc balcoanele din fier forjat cu flori multicolore şi îşi decorează curţile cu plante tropicale. Pietrele gri-albăstrui cu care au fost pavate străzile înguste provin din minele de fier din Spania. Din zgură se făceau pietre de pavaj, folosite ca balast de navele spaniole care călătoreau spre Puerto Rico.

Pe meterezele fortului San Cristóbal, tunurile spaniole încă veghează asupra portului. În locul galioanelor spaniole încărcate cu aur, în port acostează vase de croazieră uriaşe, pline de turişti. Firea prietenoasă a localnicilor şi atmosfera relaxantă sporesc popularitatea oraşului. Întrucât pietonii au rămas “stăpâni” pe străzile vechiului oraş, şoferii aşteaptă răbdători în timp ce turiştii fac poze pentru albumul de vacanţă.

Patru ecosisteme care merită ocrotite
Deşi o treime din populaţia insulei trăieşte în San Juan şi în împrejurimile lui, Puerto Rico are şi alte atracţii pentru turişti. Chiar dacă e mică, insula este un adevărat paradis floristic şi faunistic datorită climei şi reliefului său variat. Prezentăm în continuare doar patru dintre ecosistemele ei unice pe care autorităţile se străduiesc să le ocrotească.

Parcul Naţional El Yunque este o rezervaţie naturală care ocroteşte una dintre puţinele păduri tropicale rămase în Antile. Cascadele împodobesc versanţii munţilor, bromeliile portocalii înveselesc vegetaţia pădurii tropicale umede, iar ferigile uriaşe se iau la întrecere pentru spaţiu cu lianele şi palmierii. Deşi aflat în pericol de extincţie, papagalului de Puerto Rico îi prieşte acest habitat. Broscuţa coquí – o broască de copac care a devenit simbolul insulei – dă viaţă pădurii cu sunetele sale melodioase, ritmice.

De departe, versanţii din El Yunque par a fi poleiţi cu argint, impresie creată de frunzele arborelui yagrumo. Această specie de arbori s-a înmulţit după ce, cu câţiva ani în urmă, uraganul Hugo a devastat regiunea. Înmulţirea lor este un semn bun. “Pădurea se poate reface după un dezastru natural fără prea mult ajutor”, a spus un biolog al parcului. “Adevăratul pericol îl constituie omul.” Parcul adăposteşte 225 de specii de arbori, 100 de specii de ferigi şi 50 de specii de orhidee. Întrucât flora este foarte variat,ă rezervaţia a fost declarată de ONU rezervaţie a biosferei.

Rezervaţia Biosferei Guánica. Deşi se pare că doar 1% din pădurea tropicală musonică a lumii mai există în prezent, la doar câteva ore de mers cu maşina de el Yunque se află chiar o astfel de pădure – considerată de botanişti reprezentativă. În Guánica îşi duc traiul majoritatea păsărilor autohtone. Rezervaţia este habitatul şi a 750 de specii de plante, 7% dintre ele fiind ameninţate cu dispariţia. Flori de-o frumuseţe neobişnuită atrag păsări colibri şi o sumedenie de fluturi. Pădurea este mărginită de o fâşie de ţărm, neatins de om, unde ţestoasele verzi şi ţestoasele pieloase îşi depun ouăle.

Mangrove şi recife de corali. În rezervaţia Guánica, de-a lungul coastei există şi o pădure de mangrove. “Întrucât în rezervaţie nu se deversează reziduuri agricole sau industriale, mangrovele sunt sănătoase”, a afirmat unul dintre administratorii parcului. “Mangrovele constituie locul ideal de reproducere pentru peştii care populează recifele de corali.” Mangrovele sănătoase permit existenţa unor locuri aparte precum golfurile fosforescente, dintre care unele se găsesc în Puerto Rico. Ele oferă un spectacol unic pentru turişti.

Recifele de corali din larg nu au căzut pradă pescuitului intensiv. Mai multe insuliţe şi recife submerse au fost chiar declarate parcuri naţionale. Pentru scufundătorii ce se aventurează în aceste grădini subacvatice, întâlnirile cu lamantinii, ţestoasele şi peştii multicolori sunt experienţe unice.

Înotând printre stele
Insula Vieques, aflată nu departe de Puerto Rico, se mândreşte cu un golfuleţ numit Golful Fosforescent. El a primit acest nume deoarece adăposteşte, după cât se pare, cele mai multe organisme acvatice fosforescente din lume. Ori de câte ori aceste micuţe creaturi din familia dinoflagelatelor se simt ameninţate, emit o lumină verde – albăstruie, oferind unul dintre cele mai neobişnuite spectacole ale naturii.

Turiştii care vin noaptea în golf observă prima dată acest fenomen(luminiscenţă) când, speriaţi, peştii fug de bărcile lor. Peştii lasă în apele întunecate dâre luminoase asemenea unor stele căzătoare verzi. Când un turist înoată, orice mişcare îi poate fi văzută în întuneric. Ori de câte ori îşi scoate braţele din apă, picăturile ce cad par adevărate steluţe scânteietoare.

Deşi pe Columb nu l-a impresionat, iar pe conchistadorii aflaţi în căutare de comori chiar i-a dezamăgit, Puerto Rico atrage azi turişti din toate colţurile lumii. Pentru ei, insula este o adevărată comoară de frumuseţi naturale.

Broasca ţestoasă face parte din clasa reptilelor, fiind legătura dintre broaştele obişnuite şi crocodili. Există sute de specii diferite pe glob, de la vestita ţestoasă din insulele Galapagos, care are peste doi metri şi jumătate, până la micuţele ţestoase de pădure, de numai 10–15 centimetri. Toate au fost, de-a lungul anilor, atent studiate, datorită celebrei lor longevităţi(pot trăi sute de ani) şi a structurii carapacei, care le apără ca un scut(carapacea ţestoasei adulte poate suporta greutăţi de zeci şi chiar sute de kilograme). De altfel, broaştele ţestoase sunt singurele reptile care au o carapace tare. Graţie acestui înveliş osos, ţestoasele care trăiesc pe uscat se pot apăra într-un mod unic: se retrag cu tot corpul sub carapace, lăsând să se vadă doar vârful ghearelor. Şi un sfat pentru cei care vor să crească un exemplar acasă: aveţi grijă câtă libertate de mişcare îi lăsaţi. Pentru că deşi se spune că sunt vietăţi lente, broaştele ţestoase pot fugi foarte repede.

Ţestoasa “cap de lemn”
Este una dintre speciile cu răspândire mare, în special pe coastele şi ţărmurile nisipoase ale oceanului, în zonele cu apă puţin adâncă. Mama-ţestoasă îşi face cuibul în nisip, săpând adânc cu ajutorul labelor, prevazute cu gheare puternice. Aici depune între 100 şi 125 de ouă, le acoperă cu nisip, după care se întoarce în ocean. Acum începe, însă, perioada grea din viaţa puilor: timp de două luni – cât durează incubaţia ouălor – plajele sunt invadate de păsări, crabi, ratoni, şobolani sau alte vietăţi care dezgroapă ouăle şi le mănâncă. La sfârşitul acestui interval de timp, în nopţile calde de vară, ies şi puii din găoace, pe care o sparg cu ajutorul unui “dinte de ou” – un fel de dinte de lapte – care mai apoi cade. După ce reuşesc cu greu să iasă din nisip, o şi “zbughesc” spre apă, ajutaţi de lumina lunii. Există şi cazuri nefericite, în care micuţii pui iau ca reper luminile hotelurilor de pe marginea plajelor, fiind mâncaţi de animale sau călcaţi de maşini. Puţinii supravieţuitori ajunşi în apă vor pluti următoarele zile, foarte mulţi devenind însă hrană pentru pescăruşi. Odată ajunsă la maturitate, broasca ţestoasă cu cap de lemn are 50–70 de kilograme şi depăşeşte un metru în lungime. Se hrăneşte cu moluşte şi crustacee. Femelele depun ouă de patru-cinci ori pe an, numărul ouălor din cuiburile de pe plajă putând depăşi 10.000. Însă doar câteva zeci de ţestoase trăiesc şi ajung să facă, la rândul lor, cuiburi pentru viitoarele broscuţe.

Broasca ţestoasă pieloasă
Este cel mai mare reprezentant al familiei sale, o uriaşă vietate de aproape doi metri lungime (2,5 metri între înotătoarele desfăcute) şi o greutate ce poate depăşi 600 de kilograme. Aceşti giganţi ai mărilor se hrănesc cu meduze, plancton şi peşti. Trăiesc în apele mărilor din zone calde sau temperate şi depun de 5-6 ori pe an câte 100 de oua într-un cuib.

Broasca ţestoasă Hawksbii
Trăieşte în recife de corali şi este “celebră” datorită carapacei ei foarte colorate. Pielea acestei ţestoase este folosită la fabricarea cizmelor de cow-boy şi a altor produse de acest gen, în timp ce din carapace se fac diferite bijuterii, piepteni, rame de ochelari sau alte ornamente.

Ţestoasa-vultur
Este cea mai mare specie de apă dulce, dar şi cea mai periculoasă. Are o carapace acoperită de protuberanţe, gâtul ţepos, şi coada lungă şi trăieşte în bazinul fluviului Mississippi. Pândeşte pe fundul fluviilor şi lacurilor, cu gura larg deschisă, mişcând un firicel roz de piele, de forma unui viermişor, dispus pe vârful limbii. Dacă un peşte este atras de acesta şi se opreşte în dreptul său, maxilarele puternice ale broaştei-vultur se închid brusc, prinzându-l.

Broasca ţestoasă verde
Trăieşte în mările calde, bogate în iarbă de mare, buruieni şi alge, fiind o specie exclusiv erbivoră. Are o arie mare de răspândire, din Australia până în Costa Rica, Europa, coastele Mozambicului, Mexic sau Filipine. Preferă grupurile mari, în unele zone trăind chiar şi 80.000 de ţestoase-femele.

Broasca ţestoasă de pădure
Este una dintre speciile cele mai mici: are doar 20 de centimetri. Trăieşte şi în apă, şi pe uscat, căutând mai ales mlaştinile şi desişurile pădurilor, iar la capitolul hrană nu este deloc mofturoasă: mănâncă viermi, melci, insecte şi tot felul de plante. Din cauza vânătorii excesive, aceste mici broscuţe sunt însă pe cale de dispariţie.

Ţestoasa de cutie şi ţestoasa pătată
Ca şi ţestoasa de pădure, fac parte din categoria “piticelor”, nici una nedepăşind 10-12 centimetri în lungime. Sunt vietăţi omnivore şi preferă locurile umede şi liniştite. În timp ce mica broscuţă de cutie trăieşte pe spaţii mici, mereu în apropierea locului de naştere, ţestoasei cu pete îi place să stea ascunsă, pe sub frunze, scoţând afară doar capul.

Broasca ţestoasă uriaşă de Galapagos
Un colos de pe insulele care îi dau numele. O a doua specie de ţestoase-gigant trăieşte în Insulele Aldabra, la nord de Madagascar. Ţestoasele de Galapagos cântăresc până la 350 de kilograme, se hrănesc cu cactuşi(şi alte plante) şi diferă – ca aspect – de la o insulă la alta. Pot trăi peste o sută de ani, dar trebuie să lupte din greu pentru supravieţuire, doar câteva mii de exemplare reuşind să rămână – în prezent – în viaţă.

Cea mai rapidă maşină electrică din lume, ce ajunge la viteza de 334 km/oră, a fost lansată! Vehiculul ecologic, creat de Shelby Supercars poate accelera la 100 de km în doar 2,5 secunde.

Maşina are un sistem format din două motoare, care produc 1.000 de cai putere. Tesla Roadster, o altă maşină electrică sport, ce a fost testată recent în emisiunea Top Gear, produce doar 250 de cai putere.

Potrivit Shelby, bateriile vor putea fi încărcate în doar zece minute, graţie unui sistem on-board denumit “Change on the Run”.

După ce bateriile se încarcă, Ultimate Aero EV va putea merge între 241 km şi 321 km.

Compania speră să înceapă pre-producerea vehiculului, care are o cutie în trei viteze, automată, până în iunie.

“Întrucât aveam cea mai rapidă maşină de serie din lume am decis că Ultimate Aero va fi instrumentul perfect pentru a demonstra cât de verzi suntem”, a declarat un purtător de cuvânt de la Shelby.

“Ultimate Aero EV nu doar va egala, ci va depăşi performanţele unei maşini cu combustie internă”, a precizat purtătorul de cuvânt.

Deşi primele livrări ale maşinii vor avea loc la sfârşitul acestui an, compania americană nu a anunţat încă preţul.

Pentru a avea o piele luminoasă şi sănătoasă, un păr puternic şi mătăsos şi o stare de bine generală, trebuie doar să ştii ce alimente să alegi.

Portocale roşii, cireşe şi afine
Colagenul este o proteină naturală care oferă elasticitate, formă şi textură pielii şi muşchilor. Din păcate, cu cât înaintăm în vârstă, cu atât producţia de colagen se reduce. Putem să încetinim procesul cu ajutorul fructelor închise la culoare, cum ar fi portocalele roşii, cireşele şi afinele. Acestea sunt pline de antioxidanţi, care încetinesc procesul de îmbătrânire a pielii şi apariţia bolilor specifice bătrâneţii. De asemenea, antioxidanţii cresc producerea de colagen şi întăresc pielea, făcându-te să arăţi mai tânăr şi mai sănătos. Pe lângă aceasta, antioxidanţii scad severitatea rozaceei, problemă a pielii cu care multe femei în vârstă se confruntă. Afine, zmeură, prunele, rodiile, merişorul, fructul pasiunii şi kiwi se numără în această categorie de fructe.

Crustacee, seminţe de floarea soarelui şi sardine
Aceste mâncăruri oferă organismului acizii graşi esenţiali de care are nevoie. Acizii graşi hrănesc pielea, ajută la menţinerea tenului sănătos şi menţin o optimă funcţionare a celulelor pielii. Acizii graşi esenţiali, componentă a membranei celulare, reglează circulaţia substanţelor nutritive şi circuitul apei în şi din celule. Seminţele de in, tonul, nucile, uleiul de soia şi seminţele de dovleac sunt alte surse extrem de bune de acizi graşi.

Păpădia, napul şi frunzele de muştar
Mâncărurile care ne ajută să eliminăm toxinele, grăsimile şi fierul din ficat fac ca organismul să funcţioneze mai eficient. Un ficat sănătos oferă un aspect sănătos şi luminos al pielii. Alimentele care menţin ficatul sănătos sunt cele cu frunze verzi cum ar fi broccoli, spanacul, păpădia, napul şi frunzele de muştar.

Oregano, cimbru şi pătrunjel
Dacă ai pungi sub ochi dimineaţa, atunci mai mult ca sigur că consumi mai multă sare decât ar trebui. Altă problemă în acest sens este alcoolul, care deshidratează pielea şi produce acele pungi de sub ochi. De aceea, în loc de sare, dă gust mâncării cu ierburi şi mirodenii cum ar fi oregano, cimbru, rozmarin, pătrunjel şi usturoi.

Legume crocante
Legumele crude sunt extrem de bune pentru pielea noastră dar şi pentru zâmbetul nostru. Ţelina, morcovii, conopida conţin celuloza care ajută la îndepărtarea petelor de pe dinţi, lăsându-te cu un zâmbet de un alb strălucitor.

Carne, brânză şi linte
Proteinele din carnea roşie, carnea de pui, brânza slabă şi din anumite legume ajută la creşeterea şi repararea celulelor, ceea ce duce la o piele mai tânără, mai puţine riduri, par mai puternic şi mai strălucitor. Dacă vrei să faci o pauză de la carne sau produsele lactate, încearcă soia sau lintea, care conţin mai multe proteine decât orice altă legumă.

Gălbenuşurile de ou, produse lactate
Vitamina A este extrem de importantă în repararea pielii şi lipsa ei duce la o piele uscată şi fără viaţă, care se ridează uşor. Sursa de bază pentru vitamina A este ficatul, gălbenuşurile de ou, produsele lactate. Unele plante, cum ar fi morcovul şi broccoli, refac rezervele de beta-caroten, pe care corpul îl transformă în vitamina A dacă este nevoie. Caisele, piersicile, nectarinele, prunele sunt alte surse bune de beta-caroten.

Somon, avocado şi mango
Nu numai că este o masă delicioasă, este şi un regal antiîmbătrânire. Somonul conţine atât de sănătosul omega-3 care ajută circulaţia sângelui. Culoarea rozalie este dată de un carotenoid antiîmbătrânire care protejează membrana celulară. De asemenea, conţine o substanţă care îmbunătăţeşte tonusul muşchilor faciali şi reduce ridurile. Pentru desert, avocado pentru proprietăţile sale antioxidante şi mango pentru vitamina E.

Oamenii sunt sensibili la condiţiile mediului în care trăiesc, însă nu suntem victime pentru că putem să ne controlăm emoţiile. Vremea este doar o asociere şi nu o cauzalitate. Suntem liberi să facem alegeri care ne vor face să ne simţim mai bine, sau mai rău.

De-a lungul anilor s-au făcut o serie de studii pentru a se vedea dacă există o legătură între vreme şi starea noastră emoţională. Rezultatele acestor studii s-au schimbat de la o perioadă la alta.

Primele cercetări în acest sens s-au făcut la începutul anilor 70, încercându-se să se dovedească faptul că există o legătură între vreme şi starea de spirit. Nimic surprinzător, studiile au corelat o stare de spirit proastă – o depresie uşoară pe termen scurt, lipsa de vigoare – cu umiditate ridicată şi lipsa de expunere la soare. Aşa că, pentru mult timp, s-a crezut că vremea ne guvernează emoţiile.

Mai recent, în octombrie 2008, un grup de cercetători europeni au examinat impactul pe care şase factori ai vremii – temperatură, vânt, lumina soarelui, precipitaţii, presiunea aerului şi lungimea zilei – pe mai bine de 1.200 de participanţi din Germania, majoritatea femei.

Contrar cercetării anterioare, concluzia studiului este că vremea, frumoasă sau urâtă, are un efect minim asupra stării noastre de dispoziţie. Însă cea mai importantă concluzie a acestui studiu este că oamenii reacţionează diferit la schimbările vremii. Unii oameni sunt mai sensibili decât alţii la factorii externi. Unii vor fi prost dispuşi, supăraţi, chiar depresivi când este urât afară, în timp ce în cazul altora vremea nu va avea chiar nicio influenţă. Însă meteodependenţa chiar există şi nu este doar un moft.

Însă şi această meteodependenţă se poate trata uşor. Nu vorbim de efectele vremii asupra sănătăţii fizice, pentru că este mai complicat. De exemplu, temperatura influenţează starea persoanelor cu probleme cardiovasculare şi reumatice şi daca ai astfel de proboleme e greu să le eviţi. Vorbim aici de influenţa vremii asupra stării de dispoziţie.

Sfatul psihologilor este simplu. Când te trezeşti dimineaţa, vezi că e înnorat şi automat nu mai ai chef de nimic, fă lucruri care ştii că te fac să te simţi bine. Ascultă melodii vesele, uită-te la o comedie, întâlneşte-te cu prietenii. De asemenea, exerciţiile fizice regulate îţi garantează nu doar o stare fizică bună, ăanătate, însă îţi vor da şi mai multă energie şi bună dispoziţie. Ideea este că vremea te poate influenţa uşor, însă dacă rămâi în acestă dispoziţie proastă este alegerea fiecăruia, fiind foarte simplu să te simţi mai bine. Vremea nu este cauza pentru care te simţi prost, ci mai mult o legătura pe care o faci cu starea ta şi un ţap ispăşitor.

Dar totuşi, care poate fi explicaţia pentru legătura dintre vreme şi starea de spirit? Se pare că este vorba despre modul în care creierul reacţionează la întuneric şi lumină.

Când ochiul detectează întunericul, se activează o mică glanda din creier care stabileşte ciclurile de somn. Când detectăm lumina, producţia de melatonină, care este secretată numai în timpul nopţii, descreşte şi serotonina se activează pentru a ne trezi şi a ne ridica starea de spirit.  Astfel, atunci când ochiul nu vede lumina soarelui, nivelurile de serotonină nu cresc,  acest fapt dându-ne acea stare de somnolenţă şi de aici o dispoziţie proastă.

Struţul este cea mai mare pasăre de pe pământ. Cu o înălţime ce poate depăşi doi metri şi jumătate şi o greutate de peste 120 de kilograme, această uriaşă vietate trăieşte pe Terra încă de pe vremea dinozaurilor. Fosilele struţilor descoperite în Africa au o vechime de 120 de milioane de ani. Deşi are aripi, acestea sunt mici în comparaţie cu greutatea şi înălţimea, astfel încât struţul nu poate zbura. În schimb, picioarele foarte lungi, terminate cu două gheare puternice(unicat în lumea păsărilor), sunt adaptate la alergat, struţul putând atinge în fugă o viteză de 60 de kilometri pe oră.

În prezent, există trei specii de struţi, nici una dintre ele nefiind pe cale de dispariţie: struţul african, întâlnit în savanele şi zonele deşertice din centrul Continentului Negru, nandu – “ruda” mai închisă la culoare din America de Sud şi emu – sau struţul australian – mai mic decât cel african şi lipsit de creastă. Dintre toate speciile, doar struţul african mai trăieşte în libertate, ceilalţi fiind domesticiţi şi crescuţi în ferme. Aceste crescătorii au apărut la jumatatea secolului XIX, pe de o parte pentru a combate dispariţia struţilor din cauza vânătorii şi pe de altă parte deoarece aceste păsări sunt blânde şi uşor de domesticit.

Viaţa în libertate a struţului african are o singură particularitate faţă de cea a unei păsări obişnuite: nu presupune zbor. Alergătorul înaripat se hrăneşte în principal cu plante, seminţe, fructe şi insecte. Ocazional, “gustă” şi resturile de animale rămase de la masa prădătorilor carnivori. Struţii pot supravieţui perioade lungi fără apă, dar – când au ocazia – le place să se bălăcească în oazele sau în bălţile din savana tropicală. Struţii trăiesc în grupuri mari, de până la 50 de membri, deseori în compania turmelor de antilope şi zebre. Cuibul, săpat cu ghearele direct în pământ, este folosit în comun de mai multe femele, care depun – fiecare – între 15 şi 60 de ouă anual(aproximativ 12 o dată). Uriaşele ouă au o lungime de până la 20 de centimetri şi o greutate de un kilogram şi jumătate. Când cuibul este prea plin, fiecare femelă rostogoleşte în afara gropii o parte dintre ouă, care nu vor fi clocite şi se vor usca. Mama-struţ are un simţ foarte dezvoltat, recunoscându-şi uşor propriile ouă faţă de cele ale altor femele, ştiind astfel să le aleagă pe cele pe care le abandonează. La ieşirea din ou, puii măsoară 25 de centimetri înălţime, au dungi bej sau maro pe corp, ajungând la maturitate după 2-3 luni, sub îngrijirea atentă a struţului mascul.

Penele atât de căutate ale struţilor sunt în general cele închise la culoare(de la maro până la negru), masculii având şi pene albe, foarte lungi, pe aripi şi coadă. Deşi nu îi folosesc la zbor, aripile au o mare importanţă pentru struţ: ţin de cald în perioadele friguroase şi “fac vânt” atunci când temperatura este ridicată; de asemenea, mişcarea aripilor sus-jos(ca şi cum ar zbura) creşte foarte mult viteza de alergare şi ameninţă adversarul în “luptele” dintre masculi. La capitolul viteză, struţul este printre cele mai rapide vietăţi terestre, putând depăşi în alergare chiar şi antilopele. Cele două gheare de la fiecare picior sunt foarte puternice, bine adaptate pentru alergat, dar şi pentru apărare. Struţul poate omorî chiar şi puii de lei sau alţi struţi care le pun în pericol cuibul.

Şi o dezminţire: struţul nu îşi bagă capul în nisip! Această legendă este o exagerare a realităţii că, în unele cazuri, pentru a nu fi văzut de la depărtare de prădători, struţul se ascunde în tufişurile înalte de iarbă, îndoindu-şi gâtul atât de mult, încât capul ajunge aproape de pământ.

Deoarece se adaptează foarte repede la condiţiile de captivitate şi este considerat “vietate foarte prietenoasă”, struţul a fost domesticit şi crescut în ferme speciale încă de la jumătatea secolului trecut. Are nevoie cam de 3,5 kilograme de hrană pe zi, apă şi mult loc pentru a alerga în voie! Se înmulţeşte foarte uşor şi este extrem de rezistent la orice condiţii de climă sau temperatură, putând trăi până la 70 de ani. Deşi acum 150 de ani se punea problema dispariţiei lor, în prezent există pe glob mai mult de două milioane de struţi(în libertate sau domesticiţi). Pielea de struţ este foarte căutată ca materie primă pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte, în timp ce penele sunt accesorii des întâlnite în lumea modei(sau se folosesc la şters praful!). Carnea este, de asemenea, o delicatesă, fiind considerată mai sănătoasă decât cea de pui sau de curcan. Ouăle sunt foarte gustoase, iar găoacea este folosită ca obiect de ornament, comerţul cu ouă de struţ încondeiate fiind dezvoltat mai ales în America de Nord. De asemenea, triburile africane folosesc găoacele ca pe nişte vase în care îşi păstrează apă de băut sau pentru spălat.

Rock-ul îşi are originea în muzica oamenilor de culoare. Blues-ul a fost creat de afro-americanii din sudul S.U.A, urmaşi ai sclavilor negri care proveneau din populaţia de pe coasta Africii de Vest. Au existat trei mari categorii ale bluesului: Delta Blues a apărut în Delta Mississipiului şi a avut reprezentanţi de marcă, precum Robert Johnson, Muddy Waters, James Cotton, Electric Blues(sau Chicago blues) a apărut în urma migraţiilor spre nord, având la bază chitara electrică şi chitara-bass: Chuk Berry, Bo Didley iar ceva mai târziu din oraşul Memphis, “albul” Elvis. Şi nu în ultimul rând rhythm & Blues, o variaţie a bluesului apărută spre sfârşitul anilor \’40 în cartierele urbane ale oamenilor de culoare.

Furioşii
Autorul termenului Rock\’n\’ Roll este considerat un dj din Clevland, Alan Freed, care se străduia să promoveze muzica oamenilor de culoare în rândurile albilor. Adolescenţii “furioşi” ca grup social au apărut după cel de-al doilea război mondial. Pentru prima dată a fost compusă o muzică specifică unei anumite vârste. Iniţial, la începutul anilor \’50, prin rock\’n\’roll se subînţelegea rhythm & blues-ul cântat de albi, iar apoi termenul de rhythm & blues este substituit cu cel de rock\’n\’roll. În 1955 apar primele înregistrări ale interpreţilor Chuck Berry, Bo Didley, iar ceva mai târziu Little Richard. Rock-ul începea să se definească drept muzică de sine stătătoare.

Big-Bang
Pe 5 iulie 2004, toate radiourile din lume – inclusiv cele româneşti – au aniversat naşterea rock and roll-ului prin difuzarea primului single al lui Elvis Presley, exact la 12:00(orele locale). Elvis n-a fost “pionerul” rock and roll-ului, a fost primul produs al sintezei între muzica “neagră” şi cea “albă”. Pe 5 iulie 1954, el înregistra primul său single – “That\’s All Right(Mama)”, considerat “Big-bang”-ul unui nou stil, care a reuşit să revoluţioneze civilizaţia secolului XX.

Beatlemania
După mai multe încercări, ideile americanilor au secat, astfel încât dominaţia asupra stilului a fost cedată britanicilor. Chitaristul Eric Clapton, vocalistul Mick Jagger şi ulterior, formaţiile ai căror lideri sunt cei doi – The Rolling Stones(Mick Jagger) şi The Yardbirds(Eric Clapton) – cuceresc inimile tinerilor. În perioada anilor 1963-1966 lumea occidentală e copleşită de fenomenul Beatles. În 1970, Paul, George, John şi Ringo anunţă destrămarea oficială a grupului.

Heavy-metal
Pink Floyd a început să se remarce spre sfârşitul anilor \’60. Folosind efectele chitarei electrice, Jimi Hendrix face tot felul de combinaţii ale aparaturii folosite în amplificare. Explozia hard-rock-ului din anii \’70 a adus în atenţia iubitorilor de rock nume precum Led Zeppelin – porecliţi şi “ciocanul zeilor” – The Who sau Deep Purple. Primul produs 100% “metal” e considerat albumul de debut al celor de la Black Sabbath.

Flower Power
Războiul din Vietnam avea să dea o nouă direcţie rockului, mişcarea “flower-power” scandalizând prin stilul libertin. Revolta tinerilor americani împotriva războiului a dat naştere unor noi forme de expresie muzicală.

Anii \’70
Led Zeppelin şi Black Sabbath promovează hard-rock-ul. Spre sfârşitul deceniului, rebeliunea este exacerbată prin dezvoltarea curentului punk. Sex Pistols terfelesc simboluri de neatins până atunci în hituri, precum “God Save the Queen” sau “Anarchy in UK”. Apare un noian de genuri: progressive rock, punk rock, acid rock, heavy-metal, country-rock, glitter rock, new wave, alternative rock, jazz rock, death metal, black metal, gotic, trash metal, speed, hard rock etc.

Metal
Anii \’80 au fost, fără îndoială, deceniul de aur al metalului. Trupe gen Metallica, Slayer, Anthrax, Sepultura, Pantera, Obituray, Kreator continuă să promoveze stilul agresiv. Atenţia fanilor e atrasă de trupe precum Guns N\’Roses, Nirvana, Alice in Chains sau Screaming Trees.

Rock-ul românesc
Pheonix, Celelalte cuvinte, Iris, Cargo, Holograf sunt trupele de rock de care ştie tot românul. Există şi la noi trupe promiţătoare, valoroase, care se zbat încă în zona underground. Publicul lor este foarte restrâns. Cine vrea să-i vadă, poate să o facă la Stuf Stock, festivalul de rock necomercial care se desfăşoară în fiecare an la Vama Veche.

Pheonix
Formaţia Pheonix s-a născut în 1961, la Şcoala medie nr.2 din Timişoara. S-a numit iniţial Sfinţii. A devenit cea mai valoroasă trupă rock românească, consacrată prin creaţiile proprii, ce îmbinau sound-ul rock cu folclorul românesc. În 1976, sătul de cenzura comunistă, conducătorul formaţiei, Nicu Covaci, pleacă în Olanda şi se stabileşte la Amsterdam. Un an mai târziu, se reîntoarce în România. În boxele “Marshall”, cu difuzoarele scoase, închide membrii formaţiei şi, cu riscul propriei vieţi, îi scoate din ţară. Formaţia stabilită în Germania se dizolvă, însă, în scurt timp.

Albul cu voce de negru
Prin 1953, Sam Phillips, proprietarul casei de discuri “Sun”, din Memphis, îi mărturiseşte secretarei sale: “Dacă aş găsi un băiat alb care să cânte ca şi unul de culoare, aş câştiga un milion de dolari”. Avea să-l întâlnească un an mai târziu, în persoana lui Elvis Aaron Presley, un tânăr de 19 ani, destul de timid, nedespărţit de chitară şi care avea în timbrul vocii ceva dininflexiunile bluesmen-ilor de culoare.

Momente istorice
-1967. The Velvet Underground scot pe piaţă albumul cu acelaşi nume, produs de celebrul Andy Warhol.
-1970. Primul album Black Sabbath deschide drumul către “metalul greu”.
-1973. Pink Floyd scoate albumul “The Dark Side of The Moon”, care avea să rămână în topurile de specialitate mai bine de 18 ani.
-1980. În ziua de 8 decembrie, John Lennon este împuşcat de un fan dornic de publicitate.
-1980. Australienii de la AC/DC revin pe piaţa muzicală cu un album de excepţie “Back in Black”, dedicat memoriei fostului solist vocal, Bon Scott.
-1986. Slayer ies pe piaţă cu albumul “Reign in blood”, considerat de critici şi fani drept cel mai bun produs “trash” al tuturor timpurilor.
-1992. Nirvana lansează albumul “Smells Like Teen Spirit”.
-2003. “One” piesa irlandezilor de la U2, a fost declarată cel mai bun cântec de dragoste al tuturor timpurilor.

Caracteristici
Grupul bufniţelor, net delimitat şi uşor de recunoscut, se împarte adesea în două familii distincte: Tytonidae si Strigidae. Reprezentate prin numeroase genuri, ele sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a pământului. Denumirea de păsări nocturne de pradă caracterizează felul lor de trăi. Cele două familii din care fac parte au o serie de caracteristici comune: ciocul în cârlig, prevăzut cu un înveliş ceros, picioarele puternice, musculoase, cu gheare lungi, conformaţia scheletului; caracteristici ce s-au dezvoltat numai convergent, pe baza felului de trai asemănător. Bufniţa sau buha este un nume dat mai multor specii de păsări din Familia Strigidae (Strigide), Ordinul Strigiformes. Cea mai cunoscută în România este Bufniţa, Bufniţa mare sau Buha, denumită ştiinţific Bubo bubo.

Penajul moale al bufniţelor, pe lângă faptul că le permite un zbor fără zgomot, constituie şi un excelent dispozitiv de ascultare. Discul din pene strâns adunate, în formă de inimă, de pe faţa unei bufniţe de hambar, de exemplu, este destinat căptării sunetelor, care sunt transmise apoi urechilor îngropate sub pene, de pe ambele laturi ale capului. Una dintre urechi este dispusă uşor mai sus decât cealaltă, astfel încât pasărea poate colecta informaţii atăt pe orizontală cât şi pe verticală. Hrana, de natură exclusiv animală (mamifere: şoareci, chitorani, păsări, insecte) este capturată noaptea sau pe înserat, bufniţele bazându-se pe capacitatea lor de a detecta cele mai slabe sunete şi pe exactitatea cu care işi localizează prada. Auzul foarte dezvoltat este dublat de o bună vedere; ochii bufniţelor sunt atât de mari încât abia se pot mişca în orbite. Unele bufniţe vânează şi ziua, în special în perioadele când au de îngrijit pui. De fapt din cele 135 de specii existente, numai 50 sunt cu adevărat nocturne, majoritatea vânând în amurg.

Hrană
Hrana este înghiţită în bucăţi mari, cu blană şi oase. Sucurile lor digestive nu pot prelucra, însă, decât părţile moi nutritive. Astfel că bufniţele regurgitează oasele, ciocurile, ghearele, blana etc. animalelor sau insectelor inghiţite, sub forma unor cocoloaşe. Pentru a trece mai uşor, cocoloaşele sunt astfel formate încât părţile dure se află în centru, iar blana şi penele în exterior şi sunt acoperite de un strat subţire de mucus. În funcţie de conţinutul acestor cocoloaşe se poate stabili specia din care face parte bufniţa respectivă (cocoloaşele bufniţei mici, de exemplu, conţin cu precădere insecte, iar cele ale bufniţei roşcate oase şi blană de şoareci), precum şi speciile de mamifere mici aflate în regiune.

Reproducere
Ouăle rotunde, albe sunt depuse în vizuini, scorburi dar şi liber pe sol sau în nişe stâncoase sau în cuiburile altor păsări (de exemplu Bufniţele pitice se instalează în cuiburile ciocănitorilor aurii, după ce acestea le abandonează). Puii se nasc cu ochii şi cu urechile închise şi sunt acoperiţi cu un puf de culoare deschisă, din care se formează un penaj intermediar. Aceştia sunt hrăniţi cu insecte, şoareci, broaşte şi cu păsări mici. Hrănirea este uşor diferită de cea a păsărilor de pradă diurne, în sensul că puii iau în primire hrana de la adulţi atunci când aceştia doar ating cu hrana capul şi colţul ciocului lor.

Situat în localitatea cu acelaşi nume, la 30 de kilometri de Braşov, între Munţii Bucegi şi Piatra Craiului, Castelul Bran este un important monument istoric naţional. Măreaţa cetate medievală atrage anual zeci de mii de turişti, români şi străini, încântaţi de frumuseţea construcţiei, a peisajului zonei, dar mai ales incitaţi de misterele legendei contelui Dracula. De altfel, o mare parte din faima Castelului Bran are la bază renumele sângeros al voievodului Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, domn al Ţării Româneşti, supranumit “Dracula”. Pentru că acesta obişnuia să vină adesea la Bran, o mulţime de scriitori şi scenarişti de film au dezvoltat subiectul cruzimii lui Dracula, transformând castelul într-un spaţiu al terorii, bântuit de vampiri. Dar toate acestea au foarte puţine legături cu istoria reală a Castelului Bran.

Originea numelui

Se pare că numele Bran provine din limba slavă, în care “brana” înseamnă poartă, acesta fiind rolul istoric al Branului: o poartă ferecată în calea duşmanilor. Branul a avut şi o denumire germană, “Torzburg”, care era probabil derivată din numele Tydricus, aşa cum se cheamă locul pe care cetatea a fost construită. Acest nume german a devenit, în limba maghiară, “Terch” sau “Torcs”. Din acestea, forma românească “Turciu” a fost folosită mai întâi de Mircea cel Bătrân(în 1413) şi s-a păstrat în numele pârâului Turcu, care curge pe lângă cetate.

Prima atestare documentară a Castelului Bran o reprezintă un act emis la 19 noiembrie 1377 de Ludovic I de Anjou (rege al Ungariei), prin care braşovenilor li se permitea să construiască o cetate, “prin munca şi cheltuiala lor proprie”. În schimb, regele îi scutea de impozitul crăiesc şi le oferea subordonarea a 13 localităţi din Ţara Barsei faţă de cetate, a cărei conducere era încredinţată unui castelan, care avea şi atribuţii de judecător, dar mai ales militare. Castelanul comanda o mică oaste de tip garnizoană, care era formată din arcaşi şi balistari(balista este o veche maşină de război, folosită la aruncarea bolovanilor asupra duşmanilor). Apoi, între anii 1419 şi 1424, cetatea devine proprietatea unui alt rege ungar, Sigismund, un aliat al lui Mircea cel Bătrân împotriva turcilor. La sfârşitul secolului al XV-lea, Branul este subordonat autorităţii comitetului secuilor, care răspundea de apărarea sud-estului Ardealului, iar din timpul domniei lui Iancu de Hunedoara, trece sub conducerea voievodatului Transilvaniei, de-a lungul acestor vremuri cetatea îndeplinind rolul de a opri numeroasele invazii ale turcilor. Tot atunci este consemnată şi legătura lui Vlad Ţepeş cu branul: după pierderea tronului, domnul Ţării Româneşti a fost însărcinat de Iancu de Hunedoara să apere trecătoarea spre Transilvania, străjuită de cetate.

Mult mai târziu, la 1 decembrie 1920, Consiliul orăşenesc al Braşovului donează Castelul Bran Reginei Maria a Romaniei Mari, ca semn de recunoştinţă faţă de contribuţia sa la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Între anii 1920 şi 1927, castelul a fost restaurat sub conducerea lui Carol Liman, arhitectul Curţii Regale, care l-a transformat într-o frumoasă reşedinţă de vară, înconjurată de un parc şi care a construit şi “Casa de ceai”. În anul 1938, Regina Maria lasă prin testament Castelul Bran şi întregul domeniu fiicei sale, Principesa Ileana, care îl stăpâneşte până în 1948, anul în care regimul comunist alungă din ţară familia regală. Astfel, castelul intră în proprietatea statului român, dar este pentru o perioadă abandonat, ba chiar devastat. După o amenajare parţială, Castelul Bran a fost deschis, în 1956, ca muzeu de istorie şi artă feudală. Numai că, fiind într-o tot mai avansată stare de degradare, castelul a trebuit să fie închis, pentru restaurare, în 1987, lucrările fiind terminate abia în 1993.

Încărcat de atâta istorie, Castelul Bran îşi primeşte astăzi, zilnic, sutele de vizitatori care vin aici pentru a descoperi farmecul unor vremuri trecute. Aceştia află şi văd o mulţime de lucruri interesante, începând cu informaţii despre demararea construcţiei, în primăvara anului 1378, cetatea fiind ridicată pe o stâncă înaltă, astfel încât să permită supravegherea întregii regiuni. Castelul are patru turnuri înalte, amplasate în cele patru puncte cardinale, acestea fiind construite ca şi zidurile din piatră masivă. Camerele şi coridoarele care compun castelul formează un fel de labirint misterios, iar în curtea interioară se află o fântână care face legatura cu ascunzătorile subterane. Deşi cetatea a fost construită cu scop militar, ea a avut şi rol de oficiu vamal, pentru mărfurile care erau transportate din Muntenia în Transilvania sau învers. Un alt punct de mare interes turistic la Bran este o anexă a castelului, în care a fost adăpostită inima Reginei Maria, protejată de o casetă de argint şi ascunsă într-un intrând al unui zid.