Curiozităţi.Net

Caracteristici
Grupul bufniţelor, net delimitat şi uşor de recunoscut, se împarte adesea în două familii distincte: Tytonidae si Strigidae. Reprezentate prin numeroase genuri, ele sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a pământului. Denumirea de păsări nocturne de pradă caracterizează felul lor de trăi. Cele două familii din care fac parte au o serie de caracteristici comune: ciocul în cârlig, prevăzut cu un înveliş ceros, picioarele puternice, musculoase, cu gheare lungi, conformaţia scheletului; caracteristici ce s-au dezvoltat numai convergent, pe baza felului de trai asemănător. Bufniţa sau buha este un nume dat mai multor specii de păsări din Familia Strigidae (Strigide), Ordinul Strigiformes. Cea mai cunoscută în România este Bufniţa, Bufniţa mare sau Buha, denumită ştiinţific Bubo bubo.

Penajul moale al bufniţelor, pe lângă faptul că le permite un zbor fără zgomot, constituie şi un excelent dispozitiv de ascultare. Discul din pene strâns adunate, în formă de inimă, de pe faţa unei bufniţe de hambar, de exemplu, este destinat căptării sunetelor, care sunt transmise apoi urechilor îngropate sub pene, de pe ambele laturi ale capului. Una dintre urechi este dispusă uşor mai sus decât cealaltă, astfel încât pasărea poate colecta informaţii atăt pe orizontală cât şi pe verticală. Hrana, de natură exclusiv animală (mamifere: şoareci, chitorani, păsări, insecte) este capturată noaptea sau pe înserat, bufniţele bazându-se pe capacitatea lor de a detecta cele mai slabe sunete şi pe exactitatea cu care işi localizează prada. Auzul foarte dezvoltat este dublat de o bună vedere; ochii bufniţelor sunt atât de mari încât abia se pot mişca în orbite. Unele bufniţe vânează şi ziua, în special în perioadele când au de îngrijit pui. De fapt din cele 135 de specii existente, numai 50 sunt cu adevărat nocturne, majoritatea vânând în amurg.

Hrană
Hrana este înghiţită în bucăţi mari, cu blană şi oase. Sucurile lor digestive nu pot prelucra, însă, decât părţile moi nutritive. Astfel că bufniţele regurgitează oasele, ciocurile, ghearele, blana etc. animalelor sau insectelor inghiţite, sub forma unor cocoloaşe. Pentru a trece mai uşor, cocoloaşele sunt astfel formate încât părţile dure se află în centru, iar blana şi penele în exterior şi sunt acoperite de un strat subţire de mucus. În funcţie de conţinutul acestor cocoloaşe se poate stabili specia din care face parte bufniţa respectivă (cocoloaşele bufniţei mici, de exemplu, conţin cu precădere insecte, iar cele ale bufniţei roşcate oase şi blană de şoareci), precum şi speciile de mamifere mici aflate în regiune.

Reproducere
Ouăle rotunde, albe sunt depuse în vizuini, scorburi dar şi liber pe sol sau în nişe stâncoase sau în cuiburile altor păsări (de exemplu Bufniţele pitice se instalează în cuiburile ciocănitorilor aurii, după ce acestea le abandonează). Puii se nasc cu ochii şi cu urechile închise şi sunt acoperiţi cu un puf de culoare deschisă, din care se formează un penaj intermediar. Aceştia sunt hrăniţi cu insecte, şoareci, broaşte şi cu păsări mici. Hrănirea este uşor diferită de cea a păsărilor de pradă diurne, în sensul că puii iau în primire hrana de la adulţi atunci când aceştia doar ating cu hrana capul şi colţul ciocului lor.