Unele aspecte ale studiului sunt cu adevărat interesante şi suprinzătoare. Puţini s-ar aştepta ca cei care ascultă muzică clasică să aibă ceva în comun cu cei cărora le place heavy metal. Însă, conform studiului, ambii sunt creativi, dezinvolţi, însă deloc sociabili. Cu toate că imaginea creată despre fanii rock-ului este una deloc măgulitoare, aceştia fiind văzuţi ca nişte persoane agresive şi un pericol pentru societate şi ei însişi, studiul spune că, de fapt, sunt nişte fiinţe extrem de sensibile şi delicate care folosesc muzica doar ca pe un scut şi ca pe o mască în faţa societăţii.

North spune că studiul său este extrem de folositor în marketing şi în industria muzicală, care se confruntă cu vânzările în declin. Dacă se înţelege persoanlitatea clientului atunci se va putea şti şi care sunt gusturile sale muzicale astfel creându-se produse specifice pentru ei.

Dacă studiul este adevărat sau nu, fiecare va avea cu siguranţă altă părere, contând dacă statisticile se potrivesc sau nu în cazul lui. Iată ce spune studiul despre fiecare gen muzical şi personalitatea celui care îl asculta:

• BLUES – cu o părere bună despre sine, creativi, sociabili, blânzi, dezinvolţi
• JAZZ – cu o părere bună despre sine, creativi, sociabili, dezinvolţi
• MUZICA CLASICĂ – cu o părere bună despre sine, creativi, introverţi, dezinvolţi
• RAP – cu o părere bună despre sine, sociabili
• OPERĂ- cu o părere bună despre sine, creativi, blânzi
• COUNTRY şi WESTERN – muncitori, sociabili
• REGGAE – cu o părere bună despre sine, creativi, cam leneşi însă, sociabili, blânzi, dezinvolţi
• DANCE – Creativi, sociabili, însă deloc blânzi
• INDIE – cu o părere proastă despre sine, creativi, cam leneşi, deloc blânzi
• ROCK/HEAVY METAL – nu au încredere în sine, creativi, cam leneşi, deloc sociabili, blânzi, dezinvolţi
• POP – cu o părere proastă despre sine, deloc creativi, muncitori, sociabili, blânzi, deloc dezinvolţi
• SOUL – cu o părere proastă despre sine, creativi,sociabili, blânzi, dezinvolţi

Sursa articolului: TimpulTău

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Influenţele muzicii asupra personalităţii

IBN AL-HAYTHAM
965-1039
Născut în Basra, al-Haytham a fost un mare gânditor al vremii sale. Printre domeniile în care a adus contribuţii, putem enumera filozofia, teologia, matematica, fizica, astronomia, optica, anatomia, oftalmologia, ingineria, medicina. Cele mai importante au fost lucrările sale legate de optică, iar tratatul în 7 volume, Kitab al-Manazir (“Carte de optică”), scris în perioada 1011 – 1021, poate fi considerat ca fiind una din cărţile cu cel mai puternic impact asupra evoluţiei fizicii, deoarece introduce metoda ştiinţifică şi iniţiază o adevărată revoluţie în domeniile opticii şi al percepţiei vizuale. El a făcut prima descriere a unei camere obscure, punând bazele inventării microscopului, cu profunde implicaţii în medicină şi microbiologie, la fel ca şi în chimie, a telescopului şi a pus bazele principiilor optice a artei renascentiste.

TIM BERNERS-LEE
1955-Prezent
Dacă n-ar fi fost Tim Berners-Lee, nu ai fi putut citi acest articol. Asta pentru că el este cel care a inventat World Wide Web-ul, însă în mod surprinzător a refuzat să-şi patenteze invenţia, în schimb făcând-o cadou lumii. Cu toţii ştim că de atunci internetul a revoluţionat modul în care oamenii comunică, unii spunând ca a fost un moment revoluţionar în istoria comunicării, surclasând descoperirile lui Marconi sau Alexander Graham-Bell.

AVICENNA
980-1037
Avicenna a fost unul dintre cei mai influenţi oameni de ştiinţă islamici, fiind filosof, medic şi cercetător al naturii, făcând descoperiri în matematică, logică, geologie. Era denumit de arabi, „al treilea Aristotel”. Dintre cele 450 de lucrări despre subiecte variate, în parte pierdute, cele mai faimoase sunt Qānūn fi ‘l-Tibb (Canonul Medicinei) şi Kitāb al-Shifā’ (Cartea tămăduirii [sufletului]). Acestea au fost folosite ca manuale în universităţi timp de sute de ani. Datorită lui s-a introdus carantina pentru împiedicarea răspândirii infecţiilor.

THOMAS MIDGLEY
1889-1944
Thomas Midgley este un om care şi-a pus amprenta asupra lumii moderne, însă, din păcate, în mod negativ. Midgley a descoperit că adăugarea de plumb în petrol opreşte sunetul supărător al motoarelor de maşini. Lucru care a dus însă la probleme de sănătate la nivel global. De asemenea, a fost responsabil pentru dezvoltarea CFC-ului, unul dintre cei mai distructivi compuşi din atmosferă, răspunzător pentru încălzirea globală. S-a spus că Midgley “a avut un impact mai mare asupra atmosferei decât orice alt organism din istorie”.

FRITZ HABER
1868-1934
Chimist, profesor la Universitatea din Berlin. A descoperit procedeul de obţinere a amoniacului pe cale sintetică folosind hidrogenul şi azotul din aer. Împreună cu Bosh a realizat aplicarea industrială a acestuia. În anul 1918 a primit Premiul Nobel pentru chimie. Însă, a fost implicat şi în producerea de arme chimice, cum ar fi cele cu chlorine gas pentru nemţi în timpul Primului război mondial, folosit de către nazişti pentru cele mai mari atrocităţi din istoria omenirii.

LEÓ SZILÁRD
1898-1964
Conceptul de reacţie de fisiune nucleară în lanţ a fost dezvoltat de Leo Szilard în 1933, pentru care a solicitat, în anul următor, un patent de invenţie. Prima reacţie nucleară în lanţ artificială, autoîntreţinută a fost iniţiată de Matallurgical Laboratory, condus de Enrico Fermi şi Leo Szilard, sub peluza stadionului Universităţii din Chicago, pe 2 Decembrie 1942, în cadrul Proiectului Manhattan. Acest proces a făcut posibilă inventarea bombei atomice. El a fost şi omul care a iniţiat Manhattan Project, scriindu-i preşedintelui Roosevelt să urgenteze procesul de realizare a acestor arme, crezând că nemţii dezvoltau ceva asemănător.

JAMES CLERK MAXWELL
1831-1879
Denumit de către unii ca părintele fizicii moderne, James Clerk Maxwell a adus o imensă contribuţie în domenii ca electricitate, termodinamică, fotografie, energie nucleară. Descoperirile lui legate de spectrul electromagnetic au dus la invenţia televizorului, radioului, cuptoarelor cu microunde. Ecuaţiile sale legate de câmpul electromagnetic au fost esenţiale în stabilirea teoriei relativităţii. Tot el a realizat prima fotografie colorată.

KARL LANDSTEINER
1868-1943
Landsteiner a jucat un rol important în identificarea grupelor de sânge. A demonstrat riscurile transfuziei cu grupa greşită de sânge, la fel cum a demonstrat şi natura ereditară a grupelor de sânge, care de atunci a fost folosită pentru demonstrarea paternităţii. A adus contribuţii importante în imunologie, histologie şi anatomie.

JOHN BARDEEN
1908-1991
John Bardeen a fost un inginer şi fizician american. Este singura persoană care a câştigat de două ori Premiul Nobel pentru Fizică: în 1956 pentru tranzistor, împreună cu William Shockley şi Walter Brattain, şi în 1972 pentru o teorie fundamentală a superconductivităţii convenţionale împreună cu Leon Neil Cooper şi John Robert Schrieffer, numită teoria BCS. A fost, totodată, prima persoană care a câştigat două Premii Nobel în acelaşi domeniu.

Tranzistorul a revoluţionat industria electronică, permiţând apariţia Erei Informaţiei, şi a făcut posibilă dezvoltarea aproape a tuturor dispozitivelor electronice moderne, de la telefoane la calculatoare şi rachete. Realizarile sale din domeniul superconductivităţii, care i-au adus al doilea premiu Nobel, sunt folosite în tehnologii medicale cum ar fi tomografia calculată şi imaginile cu rezonanţa magnetică.

JOSEPH LISTER
1827-1912
Joseph Lister a fost chirurg englez. Este creatorul asepsiei, folosind pentru prima dată fenolul ca antiseptic la dezinfecţia rănilor şi la curăţarea instrumentelor chirurgicale. În acea perioada noţiunile de igienă elementară ca spălatul mâinilor sau a rănilor erau considerate inutile. Studiind scrierile lui Pasteur, Lister îşi dă seama că fermentarea şi putrezirea pot avea loc şi în absenţa oxigenului şi aceasta în prezenţa anumitor microorganisme. Tratând instrumentele chirurgicale şi rănile cu fenol, Lister ajunge la performanţa de a reduce mortalitatea operatorie de la 50 la 15 la sută.

Sursa articolului: TimpulTău

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Necunoscuţi care au schimbat lumea

Piri Re’is a fost un marinar turc care, în 1513, a desenat o hartă a Africii, a Americilor şi a Antarcticii. În 1929, când a fost regăsită, harta turcului a făcut mare valvă: oficial, Antarctica fusese descoperită abia în 1818. Ceea ce este şi mai bizar la această harta este faptul că Piri Re’is – după cum dovedesc reconstituiri de ultimă oră – a cartografiat fidel Antarctica aşa cum arăta aceasta înainte de a fi acoperită de zăpadă. Mai precis, în urmă cu 6.000 de ani.

Harta lui Piri Re’is a fost găsită în 1929, în Palatul Imperial din Constantinopol. Este pictată pe pergament şi datată 919 AH (în calendar islamic), care corespunde cu anul 1513. Ea este semnată de către un amiral din marina turcă numit Piri Ibn Haji Memmed, de asemenea, cunoscut ca Piri Re’is. Potrivit acestuia, harta a fost realizată având ca sursă un set de 20 de hărţi realizate în timpul lui Alexandru cel Mare.

Această hartă a fost analizata de către Charles H. Hapgood, istoric şi geograf la Universitatea din New Hampshire, concluziile fiind publicate în cartea sa Maps of the Ancient Sea Kings (1966). Concluzia la care Hapgood a ajuns a fost că o civilizaţie necunoscută nouă astăzi, cu bune cunoşinţe de navigaţie şi cartografiere, a călătorit în jurul pământului în trecutul îndepărtat lăsând moştenire aceste hărţi. Aceştia au întocmit hărţi care au fost copiate de mână de-a lungul mai multor generaţii. Harta Piri Re’is se crede că este una dintre acestea, are lacune, însă datele prezentate în ea sunt uimitoare.

Harta lui Piri Re’is este piatra de temelie pentru tot mai numeroasele ipoteze care se nasc referitoare la existenţa unei civilizaţii din epoca de piatră necunoscută nouă. Un lucru uimitor legat de această hartă este modul detaliat şi corect în care au fost reprezentate coastele şi regiunile din America de Sud. Însă cea mai celebră este existenţa în această hartă a Antarcticii, reprezentată înainte de a fi acoperită de zăpadă.

Sursa articolului: TimpulTău

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Harta lui Piri Re’is

Fiicele războiului
Nu există documente oficiale care să ateste existenţa şi faptele de vitejie ale amazoanelor, aşa cum nu există dovezi ale fiinţării personajelor din basmele populare. Sursele care vorbesc despre curajul sălbatic al descendentelor lui Ares, despre setea lor de sânge şi despre stilul de viaţă crud al membrelor ritului amazonian sunt aceleaşi care prezintă povestea fantastică a zeilor olimpieni sau a celeor douăsprezece munci ale lui Hercule. De aceea, prezentarea amazoanelor este într-o bună măsură expunerea unor poveşti străvechi acreditate cu oarecare încredere, aparţinând unor autori antici de renume, ca Eschil, Homer sau Herodot.

Mitologia greacă le atribuie amazoanelor titulatura de fiice ale lui Ares, zeul elen al războiului, şi ale nimfei Armonia, două portrete contrastante, menite să sugereze forţa şi vitejia bărbătească în delicateţea trupului femeiesc. Unele scrieri sprijină această plămădire fantezistă, în timp ce altele vorbesc despre revoluţia sexuală a unui trib din vechime ca sursă a devenirii amazoanelor. Fie că s-au născut din zei, fie că erau femeile răsculate împotriva bărbaţilor, ucigându-i şi impunându-şi supremaţia asupra lor, amazoanele s-au constituit într-un trib de femei guvernat după legile unui matriarhat crunt şi sângeros. Dimensiunea lor epică este data îndeosebi de relatările referitoare la implicarea în episoade importante ale miturilor antichităţii, precum Războiul Troian, cucerirea Atlantidei sau aventurile lui Hercule.

Fiind personaje mitologice, nu se poate vorbi despre o încadrare cronologică a amazoanelor, însă, din punct de vedere geografic, există numeroase surse care le amplasează originile în bazinul Mării Negre. Tendinţele expansioniste şi nevoia de sânge le-au împins, însă, campaniile militare până în zone ca Libia, Thermiscrya, sau Anatolia de astăzi, şi chiar în regiunea mongolă a Eurasiei. Trib femeiesc, dar ghidându-se după obiceiuri bărbăteşti, activitatea principală a amazoanelor se desfăşura în limitele vânatorii şi ale războiului. Armele de luptă folosite de ele erau arcul, suliţa şi toporul, iar pentru apărare foloseau scutul ascuţit, cunoscut sub denumirea de “pelta”. Diverşi cronicari medievali şi renascentişti acreditează amazoanele cu inventarea toporului de război, fapt în legătură cu care nu întârzie să-şi exprime uimirea. “Poate cea mai bărbătească armă de război a fost inventată de nişte femei”, se mira în urmă cu cinci secole renumitul spadasin Paulus Hector Mair. Vestimentaţia lor este mai puţin menţionată în izvoare istorice şi mai degrabă sugerată în numeroase artefacte de origine grecească, care, în funcţie de perioada apariţiei, le înfăţişează diferit. Primele sculpturi le dezvăluie într-o îmbrăcăminte războinică, inspirată din uniforma de luptă a zeiţei Atena, amazoanele purtând coifuri. Reprezentări mai târzii le prezintă după modelul lui Artemis (sora geamănă a lui Apollo), arborând rochii subţiri, pentru o mobilitate ridicată, iar cele mai recente statui trimit la tendinţele vestimentare ale perşilor. De obicei, sunt reprezentate călărind, dar şi ca pedestraşi, iar în multe picturi sunt accesorizate cu câte un singur cercel.

Moştenirea Amazonului

Se crede că etimologia cuvântului “amazoană” provine de la termenul iranian sau persan “ha-mazan” sau “hamazakaran”, care înseamnă “a face război”. Printre greci însă, se pare că termenul “amazan” era folosit cu însemnătatea “fără sân”. Ambele versiuni sunt viabile, atât pentru că amazoanele erau nişte războinice aprige, cât şi pentru tradiţia lor bine cunoscută de tăiere sau ardere a sânului drept al fetiţelor, pentru o mai bună folosire a arcului şi o mânuire mai iscusită a suliţei. Hipocrat le descrie astfel: “Nu au sânul drept. În timp ce sunt încă mici, mamele lor înroşesc în foc un instrument din bronz special construit şi îl aplică pe sânul drept pentru a-l cauteriza şi a-i opri dezvoltarea, iar toată forţa să se canalizeze spre braţ şi spre umăr.

” Unele izvoare spun că amazoanele îşi extirpau singure sânii fie pentru a se întări, fie în luptă, pentru a-şi îngrozi duşmanii. Operele de artă, totuşi, nu le înfăţişează mutilate, amazoanele fiind mereu sculptate sau pictate cu ambii sâni, deşi în mod frecvent cel drept este acoperit. În Iliada, ele sunt numite Antianeira (“cele care se luptă precum bărbaţii”), iar în scita erau denumite Oiorpata, termen pe care Herodot l-a tradus în greacă prin “Androktone”, “ucigaşe de bărbaţi”. Legătura dintre amazoane şi regiunea sud-americană cu acelaşi nume este lesne de intuit şi are chiar origini istorice. În perioda marilor explorări geografice, mai exact în anul 1542, Francisco de Orellana a fost trimis împreună cu 48 de luptători de către cuceritorul statului Peru, Francisco Pizarro, să exploreze Amazonul. În timpul expediţiei, au avut loc numeroase înfruntări cu războinicele locului, înarmate cu arcuri şi săgeţi, femei musculoase, cu trăsături masculine, extrem de combative, care i-au înspăimântat pe spanioli. Evenimentul i-a determinat pe conquistadori să aloce atât fluviului cât şi întregii păduri tropicale denumirea legendarelor luptătoare.

Niciun bărbat, două regine

În ceea ce priveşte relaţia cu sexul opus, informaţiile sunt împărţite, dar este unanim acceptat faptul că bărbaţii nu erau bine văzuţi de amazoane. De asemenea, acestora nu le era permis să convieţuiască în aceleaşi comunităţi cu femeile războinice sau să aibă relaţii sexuale cu ele. Legenda spune că o singură dată pe an, pentru a preveni extincţia sau pentru a-şi lărgi rândurile, amazoanele vizitau un trib învecinat format numai din bărbaţi, de unde îi alegeau pe cei mai arătoşi pentru a procrea cu ei. Unele scrieri mărturisesc că aceştia erau răpiţi, violaţi şi ucişi, dar există izvoare care prezintă consumarea evenimentului pe cale amiabilă. Dacă vlăstarii născuţi în urma contactului erau băieţi, aceştia erau fie ucişi, fie reţinuţi pentru perpetuare şi slujire sau încredinţaţi taţilor. Fetele erau păstrate şi crescute de mamele lor, iniţiate în agricultură şi antrenate în vânătoare şi în arta războiului. Unele izvoare nu sunt atât de categorice în privinţa autonomiei amazoanelor şi, deşi le prezintă ca dominante în comunitate, nu elimină cu totul bărbaţii din cercul lor, care ar fi fost îndeletniciţi cu treburile casei şi cu îngrijirea copiilor.

Despre cultura şi orânduirea amazoanelor scrierile nu lasă să se înţeleagă prea multe lucruri, dar este bine cunoscut faptul că aveau o guvernare duală, sau fragmentată, tribul fiind condus de două regine în acelaşi timp. Una dintre ele răspundea de bunul mers al comunităţii, de organizarea internă şi de activităţile domestice, iar cealaltă coordona bătăliile şi chestiunile de război. Hipolitia şi sora sa, Antiopa sunt cele mai viteze regine ale amazoanelor despre care vorbesc legendele. În cazul Antiopei, unele versiuni mitologice înaintează ideea că aceasta ar fi fost singura amazoană care s-ar fi măritat vreodată, ca urmare a răpirii sale de către Tezeu. Tot mitologia spune că sub o conducere atât de prolifică, amazoanele nu se dădeau în lături de la cele mai nebuneşti războaie, atacând de nu mai puţin de cinci ori chiar cetatea Atenei. Lupta dintre atenieni şi amazoane este adesea comemorată în artefacte şi în basoreliefuri din marmură, precum cele de la Parthenon sau sculpturile din Hallicarnas. Plutarh spune că atât în Chalkis, cât şi în Atena a existat câte un Amazoneum, lăcaş al amazoanelor ce conţinea morminte ale acestora cât şi obiecte de cult. La Atena se făceau sacrificii în cinstea amazoanelor, iar fecioarele grecoaice prestau anual un dans ritualic cu arme şi scuturi, stabilit de Hipolitia.

Se pare că există menţiuni ale amazoanelor şi în manuscrisele care povestesc istoria Imperiului Roman. Cezar amintea Senatului că într-o bună măsură cucerirea unei porţiuni importante a Asiei a fost realizată cu ajutorul reginei asiriene Semiramida şi al amazoanelor. Deşi Strabon se arată sceptic cu privire la existenţa lor, amazoanele continuă să fie menţionate în izvoare până spre sfârşitul antichităţii, iar câţiva clerici vorbesc şi astăzi despre ele ca despre persoane reale.

Urme vagi

Cercetarea problematicii amazoanelor este extrem de restrânsă şi momentan plină de contradicţii. Spre exemplu, conform izvoarelor elene, deşi grecii însişi le stabileau originea în bazinul Mării Negre, atunci când ei au ajuns în această regiune, nu au găsit nicio urmă a amazoanelor. Pentru a compensa discrepanţa, a fost creat mitul lui Hercule şi al Hippolitiei, spre a le explica dispariţia. În conformitate cu legenda, Hercule a condus o expediţie pe teritoriul ocupat de amazoane pentru a obţine centura Reginei Hippolitia, iar în această încercare, el a reuşit să învingă şi să alunge toată stirpea amazoanelor, eliberând acele locuri de supremaţia lor. Diodorus, un istoric elen antic, povesteşte cum amazoanele au cucerit Atlantida, fiind ajutate de Perseu să-i ucidă pe gorgoni, iar în Războiul Troian sunt de asemenea menţionate, când, după ce Ahile o omoară pe regina amazoană Panthesilia, văzându-i frumuseţea de sub veşminte, se îndrăgosteşte de ea.

Se crede că superioritatea în luptă a amazoanelor a fost dată de faptul că aceste femei au călărit înaintea grecilor şi au îmblânzit caii chiar înainte ca oricine altcineva să o poată face, lucru care le-a dat un ascendent vizibil în luptă. În încercarea de identificare a unor piste care să ducă spre originile lor, s-a născut în repetate rânduri chiar suspiciunea unei oarecare legături între amazoane şi Sparta, crezându-se că femeile spartane şi-ar fi putut avea originile în triburile de amazoane. O femeie spartană trebuia să fie neînfricată şi capabilă să-şi apere căminul şi chiar ţara. De asemenea, atât spartanii, cât şi amazoanele o adorau pe Artemis, zeiţa greacă a vânătorii, iar, ca şi în cazul amazoanelor, şi în Sparta se pare că domina matriarhatul. Este de asemenea, posibil ca Lycurgus, legiferatorul Spartan, auzind de povestea amazoanelor, să decreteze creşterea fiicelor Spartei în spiritul războiului şi al durităţii, intuind o consolidare eficientă a sistemului defensiv în acest fel.

Istoricul grec Plutarh (46-125 d.Hr.) conchide că amazoanele nu au existat ca o specie distinctă de femei războinice ci, mai degrabă, ca femei ce îi secondau pe bărbaţi în bătălii. Unii învăţaţi cred chiar că femeile erau de fapt bărbaţi, soldaţi persani care îşi rădeau bărbile şi se îmbrăcau ca nişte femei. Majoritatea speculaţiilor au început însă să fie împrăştiate în urmă cu numai câţiva ani, când săpăturile arheologice au sugerat că amazoanele nu au fost personaje mitologice. Săpăturile efectuate în munţii Altai, de pe teritoriul Mongoliei, au dezvăluit unele dovezi destul de solide conform cărora chiar au existat triburi de femei. În 1993, Natalia Polosmaka a pornit spre Platoul Ukok, localizat la graniţa dintre China, Rusia, Kazakhstan şi Mongolia. Polosmak şi echipa sa de arheologi au dezgropat un “kurgan”, o structură funerară a poporului antic Pazyryk, în care au fost descoperite rămăşiţele unei femei. Aceasta era înaltă de aproximativ 1.75 metri, mumificată controlat şi prezenta tatuaje elaborate pe pielea extrem de bine prezervată. Trupul ei era înconjurat de numeroase obiecte, inclusiv un coif de luptă cu pene, iar coşciugul său era confecţionat dintr-un trunchi întreg de conifer. Descoperirea a fost datată în jurul secolului V i.Hr., în perioada lui Herodot, iar mumia a fost botezată “Fecioara siberiană de gheaţă”. Aceasta este doar una dintre multele descoperiri similare care au contribuit la întregirea informaţiilor referitoare la nomazii din Eurasia din perioada Greciei Antice. În urma descoperirii lui Polosmak, alte morminte săpate au dezvăluit conţinuturi asemănătoare, trupuri mumificate cu tatuaje complexe, unele îngropate alături de cai, iar în unele cazuri, femei şi bărbaţi, îngropaţi cu arme. Unele oseminte indică o deformare a oaselor picioarelor, ceea ce trădează o lungă activitate ecvestră. Altele prezintă răni în urma unor lovituri extrem de violente.

Se speculează că “fecioara de gheaţă” şi tribul său ar fi fost de origine scită. Aceşti nomazi s-au stabilit în zona de nord a Turciei de azi şi în bazinul Mării Negre în perioada secolului VII i.Hr., continuându-şi cuceririle până în secolul V i.Hr. Sciţii cunoşteau bine arta ecvestră şi aveau o tradiţie artistică expansionistă. Numeroasele similitudini între stilul artistic şi cel de viaţă al fecioarei de gheaţă şi cele ale sciţilor, nasc întrebarea dacă nu cumva amazoanele erau doar femei scite care luptau împreună cu bărbaţii lor. Erau o parte din tribul original scit care a ales să trăiască după regulile aspre care au născut legendele greceşti, sau mitul lor a fost o exagerare generată de importanţa majoră acordată de sciţi femeilor lor războinice?

Amazoanele istoriei

Deşi mitul amazoanelor poate fi doar o hiperbolă a femeilor viteze şi luptătoare dus la extrem, noţiunea de femeie-războnică nu este deloc străină istoriei înregistrate încă de acum 3.500 de ani. Atât Biblia, cât şi numeroase izvoare şi scrieri istorice menţionează numeroase cazuri de femei participante la diferitele războaie ale umanităţii. În Roma se pare că se împământenise destul de serios practica luptelor între gladiatori femei şi chiar între femei şi bărbaţi, în arena însângerată a Colloseumului. De asemenea, femeile celte făceau diferite alianţe cu diverse grupări de bărbaţi şi duceau împreună cu aceştia lupte aprige împotriva adversarilor. Prinţese şi regine vikinge şi saxone au condus invazii şi campanii militare de cucerire a unor teritorii, iar în secolele XI-XV, numeroase femei aristocrate au stat în fruntea multor mişcări care s-au soldat cu mii de victime. Un nume răsunător este chiar cel al Ioanei D’Arc, eroina naţională a Franţei, care a luptat pentru redobândirea pământurilor franceze de sub ocupaţia Angliei, în preajma anului 1430. Nici secolele următoare nu au rămas neatinse de armele mânuite de femei, iar din secolul XX şi până astăzi, tot mai multe reprezentante ale sexului frumos au început să fie integrate oficial în sistemele militare, devenind forţe defensive sau ofensive, trupe de sol sau piloţi, rebele, partizane şi practicante ale diferitelor stiluri de arte marţiale.

Nu se ştie încă dacă amazoanele sunt doar un mit, o inspiraţie dintr-o sursă reală mai puţin extraordinară decât povestea sau întru totul o născocire, însă ideea pe care mitul o înaintează nu este una straină trecutului, prezentului şi probabil viitorului. Femei războinice au existat şi chiar dacă sabia lor nu a răsturnat lumea, aşa cum se crede că aproape ar fi reuşit amazoanele, implicarea lor mai mult sau mai puţin diplomată în cursul istoriei a dat cu siguranţă turnuri nebănuite mersului şi destinului umanităţii.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Povestea amazoanelor, între mit şi realitate

Considerat un vis nerealizabil, zborul i-a pasionat pe oameni şi i-a facut să născocească diverse şi ciudate maşinării cu care să încerce să se ridice în văzduh. Dar, abia acum un secol, fraţii Wright au reuşit în premieră, în America, întâiul zbor cu un aparat mai greu decât aerul. Aeroplanul lor a zburat doar câţiva metri. De atunci şi până azi, avioanele au evoluat continuu, ajungând să facă zboruri între continente, cu o viteză ce o depăşeşte pe cea a sunetului. Toate aceste performanţe se datorează unor mari inventatori, care, cel mai adesea, îşi pilotau propriile avioane, riscându-şi viaţa.

Visul de a zbura a început cu legenda lui Icar. Închis în labirint de regele Minios, fiul lui Dedal şi-a confecţionat două aripi din pene lipite cu ceară şi s-a ridicat în văzduh, încercând să scape. Apropiindu-se de soare, ceara s-a topit din cauza căldurii, iar Icar s-a prăbuşit în mare.

În perioada Renaşterii, celebrul Leonardo da Vinci s-a gândit, pe lângă alte maşinării fantastice, la un aparat cu care omul să poată zbura. Studiind cu atenţie zborul păsărilor, el a proiectat un aparat numit “ortopter”. Aripile acestuia ar fi trebuit să fie mişcate în acelaşi timp de mâinile şi picioarele unui om, procedeu ce s-a dovedit a fi imposibil. Planurile lui da Vinci au căzut apoi în uitare pentru multă vreme.

Mai târziu, în secolul al XVII-lea, italianul Franceso Lana-Terzi imaginează o corabie zburătoare, care ar fi trebuit să se poată ridica în aer cu ajutorul a patru globuri din metal, golite de aer. Acest proiect fantezist făcut public în anul 1670 a rămas şi el nerealizat. Totuşi, spre sfârşitul secolului XVIII-lea, omul a reuşit să urce spre cer cu ajutorul balonului umplut cu aer cald. În secolul următor sunt construite primele planoare(cu aripi arcuite, ca ale păsărilor) de către Otto Lilienthal, care a şi murit într-o astfel de încercare de a cuceri văzduhul. Însă planorul a reprezentat primul pas spre construirea unui aparat mai greu decât aerul şi care să se deplaseze prin mijloace proprii. Acesta va fi aeroplanul sau avionul.

În 1897, francezul Clement Ader a reuşit să se ridice în aer cu un aparat construit de el însuşi, care semăna cu o pasăre mare şi ciudată. Motorul punea în funcţiune o elice, care făcea ca aeroplanul să se urnească de la sol. Unii consideră că acesta a fost primul avion din lume care a zburat. De fapt, “zborul” său a fost un salt de câţiva metri. Probabil că primul zbor cu adevărat reuşit a fost cel realizat cu apăratul fraţilor Wilbur şi Orville Wright câţiva ani mai târziu, în 1903. Aceşti americani au reuşit să se ridice cu aeroplanul timp de 12 secunde, zborul având loc la Kitty Hawk, în Carolina de Nord(S.U.A).

După această dată începe să fie construite şi alte aeroplane, în America şi Europa. Însă, pe atunci, ele abia se ridicau în aer. Cei care le urmăreau “zborul” erau nevoiţi să se culce pe iarbă, pentru a vedea dacă roţile acestora s-au ridicat sau nu de pe pământ. Cu timpul, însă, aeroplanele s-au perfecţionat, reuşind să zboare tot mai sus şi mai repede.

Ca orice nouă invenţie, şi avionul a fost primit la început cu neîncredere. Multă vreme s-a considerat că este o mare cutezanţă să fii pilot, deoarece în acei ani zborul cu un astfel de aparat fragil era foarte riscant. Primele aeroplane erau construite mai mult din lemn, cabluri şi pânză, iar roţile lor aveau spiţe ca acelea de la bicicletă. Constructorii urmăreau ca acestea să fie cât mai uşoare, pentru a se putea ridica în aer.

Însă progresele aveau loc cu repeziciune în ceea ce priveşte aviaţia care abia luase naştere. În 1908, Henri Farman reuşeşte să zboare pe o distanţă de un kilometru, iar un an mai târziu, tot un francez, Louis Bleriot, traversează în zbor Canalul Mânecii. În 1910, primul avion care se înălţa în aer la peste 1000 de metri altitudine este cel al lui Jorge Chavez, care traversează în zbor Alpii, dar se prăbuşeşte la aterizare. În 1911 are loc primul zbor de noapte, iar un an mai târziu se sare pentru întâia dată cu paraşuta din avion.

Ca structură de bază, un avion este alcătuit dintr-un corp alungit, denumit fuselaj, care reprezintă partea sa principală. În interiorul acestuia, în faţă, se găseşte şi locul pilotului. La început, cabina acestuia nu era închisă, aşa că pilotul trebuia să poarte o cască de piele şi ochelari speciali, care îl apărau de curentul puternic. Pentru a se menţine în aer, avionul este dotat cu două aripi mari, de-o parte şi de alta a fuselajului. Când acestea sunt duble, avionul se numeşte biplan. Elicea, care face ca aparatul să avanseze în aer, se afla în partea din faţă, şi este acţionată de un motor. Cu trecerea timpului, motoarele s-au perfecţionat, sporind viteza avionului. Hidroavionul este un avion care, în loc să aterizeze pe sol, pluteşte pe apă. Tot de pe apă decolează, pentru a se ridica în aer. În loc de roţi, el are flotoare, care sunt umplute cu aer şi astfel nu se scufundă. Primele hidroavioane au apărut prin 1910.

În primul război mondial, ţările aflate în conflict şi-au dat seama că avionul poate fi folosit ca o armă foarte eficientă, mai întâi pentru recunoaştere, apoi pentru vânătoare(urmărirea şi distrugerea altor avioane în zbor) şi bombardament. Din avioanele de recunoaştere nu doar se observau de sus poziţiile inamicului, dar se făceau şi fotografii aeriene. Avioanele de bombardament puteau arunca din aer bombe de până la 1000 de kilograme!

După primul război mondial, performanţele aviatice au sporit mult. Aparatele de zbor au început să parcurgă distanţe foarte lungi, pentru a duce scrisori şi colete poştale, ceea ce a înlesnit comunicaţiile. S-au înfiinţat companii aeriene care făceau curse regulate şi au apărut avioanele de pasageri. În 1927, Charles Lindbergh traversează pentru prima dată Atlanticul, legând astfel, pe calea aerului, Europa de America de Nord. În 1931, Pacificul este traversat fără escală, din Japonia până în Statele Unite. Aviaţia devine un sport, iar la mitingurile aviatice se pot vedea acrobaţii aeriene foarte spectaculoase.

Odată cu al doilea război mondial, avioanele încep să aibe viteze ameţitoare, iar bombardamentele devin distrugătoare. Germanii folosesc primii avionul cu reacţie, spre sfârşitul războiului. Acesta ajungea până la o viteză aproape dublă faţă de cea a unui avion obişnuit. Avionul cu reacţie nu mai foloseşte elicea, ci este propulsat de motorul său, asemenea unei rachete. În zilele noastre, avioanele de acest fel au devenit ceva obişnuit, mai ales pentru aviaţia militară. Companiile aeriene de călători au în dotare aparate ce pot transporta sute de persoane la bord, legând unele de altele cele mai îndepărtate locuri ale planetei.

Aeronautica românească
Dintre români, primii care au construit aparate zburătoare şi le-au pilotat au fost Aurel Vlaicu şi Traian Vuia(care a realizat, în 1906, primul zbor autopropulsat cu un aparat mai greu decât aerul). Aurel Vlaicu a absolvit cursurile Politehnicii din Munchen, în 1907, lucrând apoi ca inginer la Uzinele Opel din Russelheim. A revenit în ţară în anul 1908 şi a început construirea primului său avion, un aparat foarte reuşit, extrem de stabil şi uşor manevrabil, pentru acea vreme, care i-a permis să câştige diferite premii în confruntări internaţionale, în competiţie cu alţi pioneri iluştri ai aviaţiei, cum a fost francezul Rolland Garos. Din păcate, la 13 septembrie 1913, Vlaicu se va prăbuşi în apropiere de Câmpina, în încercarea sa de a survola Carpaţii.

Alţi inventatori români în acest domeniu au fost Henri Coanda(care proiectează în 1910, primul avion cu reacţie), Tache Brumarescu, Ion Paulat(creatorul primului hidroavion românesc) şi Rodrig Goliescu.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Istoria avionului

Sunt ţigani. Mulţi dintre ei nu recunosc asta sau chiar ascund faptul că fac parte din respectiva etnie. Le e ruşine sau le este teamă de discriminare şi rasism? Nici ei nu mai ştiu. Unii ţin să li se spună romi, nu ţigani, ca şi cum o simplă denumire ar schimba cu ceva povestea lor, întinsă pe durata a sute de ani. Manualele de specialitate nici măcar nu menţionează romii. Cu atât mai puţin istoria romilor. Ca şi cum nu ar fi trăit mereu printre noi. Ca şi cum ei nu au existat vreodată. În schimb, sunt de cele mai multe ori subiectul unor caracterizari care generalizează idei preconcepute, de genul “ţiganii sunt nişte hoţi”. Acesta este rasismul. Asta înseamnă discriminare. Tot mai puţini specialişti amintesc de faptul că, de exemplu, venitul lor mediu este cu mult sub cel al majoritarilor sau că speranţa lor de viaţă este cu mult mai mică. Mai exact, că trăiesc, în medie, cu peste 10 ani mai puţin decât “românii”. Dar sunt şi ţigani care chiar se mândresc cu originea lor de romi: sunt meseriaşi(aurari, lingurari, cazangii, etc.) sau lăutari(alţii decât maneliştii). Cum au ajuns ei să trăiască alături de noi sau în multe alte ţări din Europa?

Este aproape imposibil de elaborat, cu rigoare şi exactitate, o istorie a romilor, deoarece ei nu au scris nimic până relativ curând, singurele surse pe baza cărora s-ar putea reconstitui destinul acestor oameni fiind cronici care amintesc vag şi întâmplător despre ei, poveşti transmise pe cale orală din generaţie în generaţie sau analize lingvistice. Pornind de la aceste caracteristici ale limbii pe care ei o vorbesc, se poate afirma cu certitudine că romii sunt de origine indiană, provenind – cel mai probabil – din regiunea nord – estică Punjab. Se estimează că plecarea lor din satul asiatic a început în urmă cu cel puţin 1000 de ani, cei mai mulţi dintre cercetători fiind de părere că au existat mai multe valuri de migraţie din ţinuturile de baştina. Mai mult decât atât, existenţa – chiar şi în zilele noastre – a unor triburi nomade sau semi-nomade în India susţin teoria că romii au fost dintotdeauna nomazi şi că au fost nevoiţi să părăsească India în timpul unei invazii externe, fiind apoi “împinşi” spre Europa de războaie sau de alte invazii care au urmat. Mai există o teorie, conform căreia romii sunt prezenţi ca o castă de războinici, numită kshatria, întemeiată pentru a lupta împotriva invadatorilor musulmani, soldaţi care au părăsit ulterior India. Realitatea istorică este însă neclară: India a fost într-adevar atacată de forţele musulmane la începutul secolului al XI-lea, dar au avut loc şi multe alte invazii în acea perioadă pentru a se putea preciza în mod clar care a fost adevărata cauza a migraţiei romilor. Totuşi, scrieri persane din acele timpuri menţionează existenţa unei etnii de origine indiană încă de la începutul secolului IX – care ar putea fi romii.

Revenind la considerentele lingvistice, singurele care au o valoare ştiinţifică majoră în ceea ce îi priveşte, să spunem că limba romani(vorbită de ţigani) are importante influenţe persane şi armene, ceea ce demonstrează trecerea romilor prin acele state. Se pare că, din Armenia, romii s-au despărţit apoi în trei mari grupuri(probabil din cauza invaziei turce), unii mergând în sudul acesteia(ajungând până în Egipt), iar o altă grupare a pornit către vest, spre Imperiul Bizantin. Aceştia din urmă sunt, cel mai probabil, cei care s-au răspândit în toată Europa, în sutele de ani care au urmat. Concret, multitudinea de cuvinte care provin din greacă – şi care există şi acum în limba romilor – îi fac pe istorici să afirme că ţiganii şi-au petrecut o lungă perioadă a existenţei lor în Imperiul Bizantin. De altfel, denumirea de “ţigan” se pare că provine din cuvântul grecesc “atsiganos”, care era numele unei secte de eretici, cu care romii nu au de fapt nici o legatură, însă cu care au fost asociaţi din cauza aspectului lor străin. Mai apoi, tot din cauza unei noi invazii turce, romii au pătruns în Balcani în secolul al XIV-lea, iar după ce forţele otomane au cucerit Balcanii, ţiganii au migrat către vestul Europei.

Nici cei care au rămas mai aproape de Marea Neagră nu au avut o existenţă mai uşoară. Aici, în Peninsula Balcanică, mai ales în Moldova şi în Ţara Românească, romii au trăit în sclavie, iar cei care nu au acceptat acest lucru au fost nevoiţi să-şi continue “călătoria”, răspândindu-se în toată Europa, din Spania(1425), până în Finlanda(1597). Pentru a obţine permisie de trecere prin ţările Europei apusene, romii au pretins că sunt creştini din Egipt veniţi în pelerinaj, iar când nu au putut să convingă autorităţile, şi-au falsificat aceste documente. Această falsă identitate, asociată şi cu înfăţişarea lor străină au dat naştere la noile denumiri pe care romii le-au primit de la englezi – “gypsy” şi de la spanioli – “gitano”, ambele însemnând “egiptean”. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea europenii şi-au dat seama că limba romani seamană foarte mult cu hindi, realizând originea indiană a romilor.

Deşi au dorit să se stabilească în ţările de “adopţiune”, romii şi-au păstrat mult timp stilul lor de viaţă nomad sau seminomad, în mijlocul unor societăţi stabile, fapt ce le-a permis să-şi păstreze identitatea ca popor. În vestul Europei, însă, mult mai dezvoltat din punct de vedere economic, romii nu au putut avea un rol social important ca meşteşugari. Şi, în general, prezenţa lor nu a fost aproape deloc agreată. Deşi au fost, la început, primiţi cu mare curiozitate şi chiar entuziasm, imediat ce europenii şi-au dat seama că “pelerinii din Egipt” au de gând să se stabilească în ţările lor, au început să se ia numeroase şi variate măsuri împotriva celor ce au fost mereu nişte venetici. În ţările din estul Europei, însă, prezenţa romilor a fost mult mai apreciată din punct de vedere economic, meşteşugarii ţigani găsindu-şi un loc al lor în rândul breslelor deja formate sau în curs de formare. Aşa se explică numărul mult mai mare al romilor din ţările est europene de astăzi, comparativ cu cel al romilor din occident.

După abolirea sclaviei în Ţările Române, din 1856, începe o altă migraţie a romilor, de această dată din România înspre vest. O mare parte dintre romii care trăiesc astăzi în ţările Europei occidentale şi majoritatea celor din America sunt urmaşii ţiganilor din fostele provincii româneşti, o realitate demonstrată de faptul că ei vorbesc un dialect cu multe influenţe române.

Între cele două războaie mondiale, romii încercă să se constituie, în România, într-un grup etnic distinct, chiar dacă ei vorbeau limba maternă(romani), română sau maghiară. Tot în această perioadă apar şi primii intelectuali romi, care încep să fondeze organizaţii în ideea de “emancipare şi redeşteptare a neamului rom”, editând şi primele lor publicaţii, cum a fost ziarul “Glasul Romilor”(1934 – 1941). Din păcate, aceste iniţiative nu au avut timp să se consolideze, din cauza instalării dictaturii şi începerii celui de-al doilea război mondial. Copiind metodele naziste, regimul Antonescu deportează în Transnistria peste 25.000 de romi, dintre care se apreciază că mult mai mult de jumătate au murit din cauza condiţiilor groaznice de acolo. Nu după mult timp, noul guvern comunist instaurat începe o politică severă de asimilare a naţionalităţilor, iar romii îşi pierd treptat statutul de minoritate etnică. Şi, în ciuda doctrinei egalitare comuniste, romii sunt discriminaţi în continuare, primind locuinţe la marginea localităţilor şi trebuind să accepte slujbe mizerabile.

Date certe
Prima atestare documentară a romilor de pe teritoriul României actuale datează din anul 1385, când domnitorul Ţării Româneşti, Dan I, dăruieşte Mănăstirii Tismana posesiunile care aparţinuseră mai înainte Mănăstirii Vodiţa, de lângă Turnu Severin, proprietăţi primite de la unchiul său, Vladislav I, între acestea menţionându-se şi 40 de sălaşe de “aţigani”

Simboluri
Etnia romă are ca simbol internaţional roata cu spiţe, sau chakra, adoptată în anul 1971 la Primul Congres Mondial al Romilor. Aceasta este similară cu Ashok Chakra, roata de pe steagul Indiei, şi reprezintă mişcarea şi creaţia lumii(amintind şi de legătura dintre minoritatea romă şi India). Steagul verde – albastru cu chakra roşie pe centru a fost adoptat ca steag al romilor; “Opre Roma” a fost ales ca motto, iar “Djelem, djelem” şi “Opre Roma” se intonează drept imn. Ziua internaţională a romilor a fost desemnată data de 8 aprilie.

Limba Romani
Limba vorbită de romi face parte din ramura indo-ariană a limbilor indo-europene, fiind similară cu limbi precum punjabi şi hindi. În toată lumea, sunt aproximativ 4,8 milioane de vorbitori de romani, ţara cu cei mai mulţi vorbitori fiind România(273.500 de persoane), urmată de Slovacia(253.943). Alte ţări în care numărul vorbitorilor de romani este peste 100.000 sunt Cehia, Bulgaria şi Ungaria. Procentual raportat la totalul populaţiei, Slovacia este liderul – cu 4,8% locuitori care vorbesc limba romani, România fiind pe locul 6, cu 1,2%.

Primele cuvinte scrise în limba romani datează din anul 1547, când englezul Andrew Borde publica în “The First Boke of the Introduction of Knowledge” 13 expresii uzuale în limba romani, folosindu-se de cunoştinţele superficiale ale unui informator.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Povestea Romilor

Ce înseamnă Round Robin?

Este un document care, de obicei, stabilea regulile pe care marinarii unei nave acceptau să le respecte. Toţi marinarii îşi puneau semnăturile pe acest document într-un cerc şi nu sub formă de listă. În acest fel, nu se ştia cine a semnat primul şi, într-o oarecare măsură, indica faptul că toţi erau egali.

Adevăraţii piraţi se îmbrăcau ca nişte dandi, aşa cum i-a înfăţişat Hollywood-ul (Piraţii din Caraibe, Căpitanul Hook, etc)?

În general, istoricii sunt de acord că folosirea unei vestimentaţii de dandi era oarecum răspândită în perioada glorioasă a pirateriei, la sfârşitul anilor 1600 şi începutul anilor 1700. Dat fiind faptul că, uneori, piraţii trebuiau să treacă drept veritabili gentlemeni, acest obicei pare plauzibil. Istoricii afirmă că unii piraţi adoptau acest stil vestimentar mai mult decât alţii. Se pare că Black Sam Bellamy purta un frac de culoare roşie, o eşarfă din mătase la gât şi manşete din dantelă. Stilul vestimentar este unul din aspectele vieţii de pirat ce a fost exagerat după publicarea, în 1881, a romanului ‘Insula comorilor’.

Piraţii aveau într-adevăr cârlige în loc de mâini şi picioare artificiale?

E posibil să fi avut, dat fiind faptul că nu existau proteze anatomice în 1700 şi că stilul lor de viaţă îi predispunea la răniri. În lipsa unor tehnici chirurgicale moderne, pare ciudat ca cineva ţintuit pe o barcă din lemn, în mijlocul apelor, să fi supravieţuit amputării unui picior. Robert Louis Stevenson, în a sa ‘Insula comorilor’, a adus în prim plan această imagine a piraţilor; iar Hollywoodul a promovat-o. Şi istoricii o menţionează, însă adevărul este, probabil, undeva la mijloc.

De ce sunt piraţii deseori descrişi ca purtând petice pe ochi?

Era mult mai probabil ca un pirat să supravieţuiască unei răni la ochi decât amputării unui picior, de aceea purtarea unor petice pe ochi pare credibilă.

Exista într-adevăr un argou al piraţilor?

Limba engleză a evoluat din 1730 şi ar fi dificil de urmărit acest fenomen chiar şi într-o profesie care presupune păstrarea unor înregistrări scrise mai consistente. E posibil ca acest limbaj al piraţilor să aibă origini în literatură, inspirat de transliterări ale termenilor nautici ai vremii. Cu siguranţă expresiile piraţilor au fost perpetuate de actori în filme şi introduse şi mai ferm în vocabularul modern ca urmare a celebrării ‘Zilei internaţionale a vorbitului ca piraţii’ în decursul ultimilor zece ani.

Piraţii foloseau într-adevăr hărţi ale comorilor?

În vremurile în care seifurile bancare nu existau şi cum bunurile fuseseră obţinute ilegal, îngroparea comorilor pare să fi fost cea mai bună soluţie de stocare; de asemenea, probabil că era necesar ca locaţia să fie notată pentru o revenire ulterioară. Deoarece aceste procedee erau ilegale, e de înţeles de ce era necesar să rămână secrete, ceea ce nu îi ajută pe cei ce înregistrează faptele istorice. Că prada ar fi fost îngropată pare plauzibil, dar există puţine dovezi că s-ar fi descoperit prea multe din bunurile furate. O astfel de legendă se referă la William Kidd, despre care se zvoneşte că ar fi îngropat o comoară în râul Connecticut, lângă o insulă ce-i poartă numele. Kidd a fost spânzurat în 1701; o tentativă de a-i găsi comoara s-a încheiat misterios, aşa cum pare că se întâmplă cu toate încercările de acest gen. Există puţine dovezi istorice despre uzitarea acestei practici pe scară largă şi aproape nicio dovadă despre existenţa unor hărţi ale comorilor de tipul celor sădite în mintea cititorilor de Robert Louis Stevenson în ‘Insula comorilor’.

Foloseau într-adevăr piraţii pedeapsa mersului pe scândură?

Aceasta era o formă de pedeapsă, dar mai erau şi altele. ‘Mersul pe scândură’, deseori cu proiectile de tun legate de picioare, este des întâlnită în legea piraterească modernă, dar piraţii erau foarte inventivi când era vorba de pedepse astfel că existau numeroase alte forme mult mai brutale. De pildă, deseori prizonierii erau folosiţi drept ţintă pentru antrenamentul piraţilor în aruncatul cuţitelor sau trasul cu muschetele – împuşcau doi iepuri dintr-o lovitură cum s-ar spune.

E adevărat că piraţii îşi abandonau prizonierii pe o insulă pustie ca metodă de a face dreptate?

Căpitanii piraţi obişnuiau destul de des să abandoneze oameni pe insule nelocuite (probabil pentru a-i lăsa să moară). Era o pedeapsă preferată aplicată acelora care încercau să fugă de pe o navă sau care furau. Sau poate era o pedeapsă folosită atunci când nu era nevoie de o ţintă pentru antrenamente.

Piraţii aveau într-adevăr un steag negru pe care erau reprezentate un craniu şi două oase încrucişate?

‘Jolly Roger’, un termen care desemnează astăzi toate steagurile folosite de piraţi, se pare că ar fi provenit din franţuzescul ‘jolie rouge’ – ‘roşu drăguţ’ – referindu-se la steagurile roşii utilizate la începuturile perioadei de glorie a pirateriei. Toţi piraţii aveau steaguri şi asta din numeroase motive, pornind de la intimidare clară până la simpla amăgire. Spre exemplu, ei se apropiau de o navă pe care intenţionau s-o atace fluturând un steag prieten pentru ca, în ultima clipă, să scoată steagul roşu sau negru. Se crede că reprezentări precum craniul şi oasele încrucişate, fiind asociate cu brutalitatea, îndemnau la predare rapidă victimele ameninţate.

Au existat femei pirat?

Deseori, atunci când femeile marinar sunt menţionate în literatură sunt subiectul prejudecăţilor. Femeile au jucat roluri foarte active în viaţa pe mare, unele dintre ele ajungând pe nave ca pasageri clandestini îmbrăcate în bărbaţi, iar altele căsătorindu-se cu bărbaţi cu aceeaşi ocupaţie, marinari sau piraţi. Două dintre cele mai faimoase femei pirat sunt Mary Reed şi Anne Bonny. Ambele au avut vieţi picante înainte de a fi capturate şi aproape spânzurate de către autorităţi care, se spune, au anulat execuţiile când au aflat că femeile erau însărcinate. David Cordingly, istoric maritim britanic (fost director de expoziţii la Muzeul Naţional Maritim în Greenwich), a scris despre istoria celor două în diverse volume, cel mai recent fiind ‘Seafaring Women: Adventures of Pirate Queens, Female Stowaways and Sailors’ Wives.

Mai există şi azi piraţi?

Pirateria este un fenomen întâlnit în istorie. Ea se defineşte ca orice furt sau acţiune violentă, produse pe mare, în scopuri personale şi fără autorizare publică. Piratul este persoana care jefuieşte nave, în special pe mare. Cuvântul ‘pirat’ provine dintr-un cuvânt grecesc cu sensul de ‘a ataca’. Pirateria era o cale destul tentantă şi uşor de urmat la mijlocul secolului 17 şi începutul secolului 18, când numeroşi marinari rămăseseră fără slujbă la sfârşitul diverselor războaie europene şi erau recrutaţi de vase private. Aceste vase erau deţinute de privaţi şi angajate de diverse ţări pentru a ataca nave comerciale aparţinând naţiunilor inamice şi a le confisca încărcătura. Vasele private erau dificil de controlat şi, la mijlocul secolului 19, au fost declarate ilegale de majoritatea ţărilor europene – şi de SUA la începutul secolului 20.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Curiozităţi Piraţi

Imagine preluata de pe Decorative.Ro

Ştefan cel Mare a domnit aproape o jumătate de secol în Moldova, timp în care ţara a cunoscut o înflorire fără precedent şi s-a făcut respectată de toate marile puteri din jur: Ungaria, Polonia şi Imperiul otoman. Voievodul – pe care cronicarii îl descriu ca pe un bărbat nu prea înalt, blond, cu o privire pătrunzătoare şi o voinţă puternică – a fost un războinic viteaz şi hotărât, un priceput conducător de oşti, dar şi un om credincios, cu frica lui Dumnezeu, care a zidit multe biserici şi mănăstiri pe tot cuprinsul Moldovei şi a rămas în amintirea românilor ca “Ştefan cel Mare şi Sfânt”.

S-a născut la Borzeşti, în 1433, fiind fiul lui Bogdan al II-lea şi nepot al unui alt mare voievod moldovean, Alexandru cel Bun, aparţinând dinastiei Muşatinilor. În lunga sa domnie, de 47 de ani, Ştefan cel Mare a reuşit să ţină piept Imperiului otoman şi celorlalţi vecini puternici, uneori vrăjmaşi. În epoca sa, Moldova a cunoscut cea mai mare întindere, între Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră. Capitala era în cetatea Sucevei, pe care domnitorul a întărit-o cu ziduri puternice din piatră, pentru a rezista oricărui atac.

Ştefan a fost proclamat domn în 1457, pe câmpia “Direptăţii” de lângă cetatea de scaun a Sucevei, de către o mare adunare de boieri, târgoveţi(locuitori ai oraşului) şi chiar ţărani, în frunte cu mitropolitul ţării. Primele lupte le-a purtat cu fostul domn, Petru Aron – care era chiar unchiul lui – pe care l-a învins şi l-a alungat. Acesta s-a refugiat în Polonia, dar Ştefan a căzut la înţelegere cu regele Cazimir, care i-a restituit cetatea Hotinului, fapt ce a stârnit mânia regelui Ungariei, Matei Corvin. Ştefan a intrat astfel în conflict cu acesta, care a şi năvălit cu o oaste puternică în Moldova. Dar voievodul l-a înfrânt la Baia(pe Valea Siretului) şi i-a risipit armata, regele însuşi fiind rănit în luptă de trei săgeţi şi o lance. Pentru a consolida această victorie, Ştefan cel Mare a năvălit în Ardeal, pe urmele armatei ungare care se retrăgea, asigurându-şi astfel liniştea la graniţa apuseană a ţării.

Au urmat apoi bătălii sângeroase cu tătarii, pe care domnul Moldovei i-a biruit. Chiar fiul hanului(conducătorul) tătar a căzut prizonier în mâinile sale şi, în ciuda darurilor trimise de tatăl său pentru răscumpărare, Ştefan nu a avut milă de el. Acesta a fost un răspuns la nesfârşitele fărădelegi pe care le săvârşeau tătarii, ori de câte ori treceau hotarele Moldovei.

Dar cea mai strălucită victorie a avut-o Ştefan cel mare asupra trucilor, în 1475, pe 10 ianuarie, în apropiere de Vaslui, în locul numit Podul Înalt. Sultanul Mahomed al II-lea, vestitul cuceritor al Constantinopolului, care desfiinţase pentru totdeauna Imperiul bizantin, a hotărât să supună şi micul principat al Moldovei. În acest scop l-a trimis, încă din 1474, pe Suleiman Paşa, cu o mare armată, care număra 120.000 de oameni, mult mai numeroasă decât oştirea lui Ştefan. Domnul Moldovei pustiise totul în calea turcilor, astfel încât aceştia au suferit de foame şi de sete, fiindcă in calea lor recoltele fuseseră arse, iar fântânile otrăvite. În ziua bătăliei decisive era o ceaţă deasă. În locul ales de Ştefan, mlăştions şi necunoscut turcilor, voievodul a obţinut o victorie răsunătoare. Armata lui Suleiman Paşa a fost risipită. Însă, în anul următor, pentru a-l pedepsi pe principele român, însuşi sultanul Mohamed a năvălit în Moldova cu o oaste uriaşă, copleşindu-i pe moldoveni, care au fost înfrânţi la Valea Albă(Războieni). Dar turcii nu au putut profita pe deplin de această victorie, căci nu au reuşit să cucerească nici o cetate dintre cele pe care le-au asediat(Suceava, Neamţ, Hotin), iar până la urmă s-au văzut nevoiţi să se retragă.

După câţiva ani de pace, turcii l-au atacat din nou pe Ştefan, asediind două cetăţi cheie ale Moldovei: Chilia şi Cetatea Albă. Se poate spune că de acum înainte, oricâte încercări vitejeşti a făcut domnitorul, trucii nu au mai putut fi alungaţi, ei exercitând o presiune constantă. Multă vreme, Ştefan a mai spera la un ajutor din partea regelui Cazimir, promis de acesta în schimbul acceptării protecţiei poloneze asupra Moldovei. Ca să consfinţească această înţelegere, Ştefan a mers personal în tabăra militară de la Colomeia, unde a îngenuncheat în faţa regelui polonez, jurându-i credinţă. Din păcate, acest lucru nu l-a ajutat cu nimic, deoarece polonezii nu i-au acordat sprijinul promis. Dimpotrivă, după moartea regelui Cazimir, fiul său, Ioan Albert, a năvălit în fruntea unei puternice oşti în Moldova, încercând să o cucerească. Ştefan l-a înfrânt însă în Codrii Cosminului, în 1497, punându-l pe fugă. Legenda spune că prizonierii luaţi atunci au fost puşi să are un câmp pe care s-a semănat ghindă, pentru a creşte o mare pădure de stejari. Datorită suferinţei îndurate de prizonieri, care trăgeau singuri plugurile, acest loc a fost numit mai târziu “Dumbrava Roşie”. În vara anului următor Ştefan întreprinde o expediţie de pedeapsă, ajungând până în apropierea Cracoviei, capitala de atunci a Poloniei. În cele din urmă, se încheie pace, în 1499, la Hârlău, în condiţii de egalitate.

În cele din urmă, Ştefan a acceptat, spre sfârşitul domniei sale, să plătească un tribut turcilor, în schimbul păcii. Lipsit de orice sprijin din partea vecinilor, Ştefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigura independenţa Moldovei cu condiţia de a primi tributul stabilit.

Marele şi gloriosul domn s-a stins din viaţă la 2 iulie 1504 şi a fost inmormântat la mănăstirea Putna, pe care chiar el o ctitorise(întemeiase).

De-a lungul întregii sale domnii, Ştefan a fost un protector al credinţei creştine, un neobosit ctitor(întemeietor) de mănăstiri – nu mai puţin de 44 de lăcaşuri de închinăciune spunându-se că au fost ridicate din porunca sa. Printre cele mai cunoscute şi mai frumoase se numără mănăstirile Putna, Voroneţ(cu fresce exterioare minunate, unice în Europa), Tazlău şi altele. A construit de asemenea biserici la Piatra Neamţ, Borzeşti, Huşi, Iaşi şi în alte oraşe sau târguri ale Moldovei.

Ştefan a fost un om credincios, un bun fiu duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe. După victoria de la Vaslui, se adresa astfel, în limba latină, marilor monarhi creştini europeni, într-o scrisoare pe care le-a trimis-o: “Am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului nostru Dumnezeu Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit(…), pentru care lucru fie lăudat Domnul Dumnezeul nostru.”. Însuşi Papa de la Roma(Sixtus al IV-lea, pe atunci) l-a lăudat, numindu-l “Atletul lui Hristos”. Chiar şi după înfrângerea de la Valea Albă(Războieni), Ştefan a ridicat în acel loc o mică biserică pentru sufletele celor morţi în luptă, pe care stă scris “Noi, Ştefan Voievod şi cu fiul nostru Alexandru, am ieşit înaintea turcilor şi am făcut cu dânşii mare război în luna iulie 26 şi cu voia lui Dumnezeu fură biruiţi creştinii de către păgâni şi au căzut acolo o mare mulţime din ostaşii moldoveni.”.

În timpul său a luat naştere stilul “moldovenesc” în construcţia bisericilor, s-au scris primele letopiseţe(cronici) şi s-au făcut daruri către mănăstiri din afara ţării. Unul dintre marii săi duhovnici a fost Daniil Sihastrul, căruia i-a cerut adesea sfatul şi care, după înfrângerea de la Valea Albă, l-a îndemnat să continuie lupta împotriva păgânilor.

Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor, împreună cu Daniil Sihastrul, în anul 1992, cinstindu-l cu numele de “binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfant”.

Cel mai iubit şi mai respectat
Domn al Moldovei între 1457 şi 1504, Ştefan cel mare a fost fără îndoială, una dintre cele mai mari personalităţi din istoria românilor. Dragostea şi respectul de care se bucură şi în zilele noastre au fost demonstrate de rezultatul final al campaniei “Mari români”, derulată de TVR: Ştefan cel mare s-a clasat pe primul loc, dovedindu-se a fi cel mai valoros român al tuturor timpurilor.
Domnitorul moldovean a fost propulsat în fruntea preferinţelor votanţilor, la o diferenţă foarte mare de al doilea clasat: 77.493 de voturi pentru Ştefan cel Mare, faţă de 52.474 pentru Carol I.

Ştefan cel Mare şi bisericile
S-a crezut multă vreme şi se mai spune şi în zilele noastre – că Ştefan cel Mare ar fi ridicat câte o biserică după fiecare bătălie în care a fost implicat. Până şi un cronicar informat, ca Ion Neculce, a lăsat scris: “câte războaie au bătut, atâtea mănăstiri cu biserici au făcut”. Totuşi, confruntând-o cu dovezile istorice, această afirmaţie nu se confirmă, deoarece în primii nouă ani de domnie, Ştefan cel Mare a purtat mai multe războaie, dar a ridicat doar o singură biserică: la Probota. Iar mai apoi, de la fundarea Mănăstirii Putna şi până la înălţarea certă a următorului edificiu bisericesc, respectiv între anii 1466 şi 1487, s-au mai scurs încă două decenii. Şi în tot acest răstimp, în care de asemenea , a construit doar o biserică(la Râmnicu Sărat), au fost consemnate cele mai înfricoşătoare dintre bătăliile la care a luat parte.

Portretul
Deşi o mulţime de pictori şi ilustratori i-au făcut portretul, imaginea istorică a lui Ştefan cel Mare se bazează în principal pe descrieri, păstrându-se foarte puţine imagini de epocă ale domnitorului. Există, de exemplu, un desen din evangheliarul din 1473, comandat de Ştefan pentru mănăstirea Humor şi realizat de ieromonahul Nicodim. În acea imagine, voievodul poartă mustaţă şi plete, aşa cum este reprezentat şi în alte portrete de epocă, pe patrafire sau în tablouri votive(fragmente dintr-o pictură murală bisericească, înfăţişând ctitorul, cu miniatura mănăstirii în mâini).

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Ştefan cel Mare

Originile unui spectacol controversat
Există şi astăzi numeroase dispute în rândul istoricilor în ceea ce priveşte apariţia pe scena istoriei a celebrelor lupte dintre gladiatori. În fapt, controversele sunt atât de vechi încât nici chiar romanii nu reuşiseră să cadă de acord asupra lor.

Cea mai veche menţiune cunoscută a unor asemenea întreceri apare, surprinzător, nu la Roma ci în Grecia, atunci cand Homer aminteşte de luptele ritualice organizate de către eroul mitologic Ahile la moartea lui Patrocle, în timpul Războiului Troian. Diferenţa, însă, dintre clasicele încleştări din amfiteatrele romane şi evenimentul pomenit de poetul antic este aceea că moartea războinicilor eleni fusese doar una simbolică. Totuşi, puţinele dovezi arheologice scoase la lumină până în prezent, par să demonstreze că primele lupte pe viaţă şi pe moarte între mai mulţi competitori erau organizate în Grecia, cu ocazia funeraliilor unor persoane importante, cu mult înainte ca obiceiul să ajungă în Peninsula Italică.

Este posibil ca primii colonişti eleni ajunşi pe ţărmul Italiei să fi adus odată cu ei şi străvechiul obicei al sacrificiilor umane din timpul jocurilor funerare. Istoricul roman Titus Livius menţionează o astfel de practică la populaţia etruscă din Campania care, pentru a comemora victoria asupra samniţilor, organizează în anul 310 i.e.n., primele lupte de gladiatori cunoscute în istorie. De altfel, afirmaţiile învăţatului roman sunt susţinute şi de frescele etrusce din secolul al IV-lea anterior erei noastre, în care apar perechi de războinici ce se întrec în lupte organizate cu ocazia evenimentelor funebre.

În schimb, primele jocuri gladiatoriale de la Roma sunt susţinute în anul 246 i.e.n. la iniţiativa fraţilor Marcus şi Decimus Brutus, cei care, pentru a-şi comemora tatăl – Junius Brutus – căzut în Primul Război Punic, finanţează o serie de lupte până la moarte între trei perechi de sclavi. Chiar dacă evenimentul fusese unul de dimensiuni reduse şi organizarea sa avusese loc în Forum Boarium (Piaţa de Vite), succesul pe care l-a avut la mulţime a fost unul răsunător. De aici şi până la fastuoasele întreceri din arenele romane nu mai era decât un pas.

Gladiatorii
În general, primii gladiatori folosiţi în cadrul spectacolelor erau sclavi, prizonieri de război sau condamnaţi la moarte care, odată cumpăraţi de către „ianista”(proprietarii şcolilor de gladiatori) erau antrenaţi pentru a satisface dorinţele mulţimii avide de astfel de întreceri.

Odată însă cu transformarea jocurilor funerare în evenimente la scară largă, costurile necesare unor asemenea spectacole deveneau, inevitabil, apanajul nobililor înstăriţi care, de cele mai multe ori, încercau atragerea simpatiei publice în scopul ascensiunii politice. Cu cât numărul celor care luptau în arenă era mai mare şi cu cât diversitatea jocurilor încânta mai mult, cu atât mai generos şi atent la nevoile plebei părea cel care le organiza.

În ciuda concepţiilor preconcepute, existente astăzi, numarul războinicilor care mureau în timpul luptelor era extrem de scăzut. În fapt, doar 10% dintre gladiatori îşi găseau sfârşitul în arenă. Şi asta pentru că, de obicei, preţul plătit pentru a vedea o luptă pe viaţă şi pe moarte era de cel puţin 100 de ori mai mare decât cel al unei competiţii în care ambii combatanţi scăpau cu viaţă. Faptul că, uneori, amfitrionul întrecerilor ceda voinţei mulţimii şi încuviinţa ca un gladiator să fie ucis, acest lucru trebuia privit ca un semn al generozităţii sale.

În realitate, gladiatorii erau antrenaţi să nu îşi aplice lovituri fatale deşi, o parte importantă a procesului de pregătire o reprezenta aceea în care ei erau învăţaţi să îşi accepte moartea cu demnitate. Nimic nu nemulţumea mai mult spectatorii decât imaginea unui gladiator laş, iar repercusiunile unei reprezentaţii jalnice puteau fi dezastruoase pentru proprietarii şcolilor de antrenament.

Chiar dacă spectrul morţii plana permanent asupra lor iar umilinţele îndurate în timpul pregătirilor erau, de cele mai multe ori, inumane, mulţi dintre gladiatori duceau o viaţă cu mult peste standardele plebei romane. Aceştia se bucurau de asistenţă medicală, haine curate şi trei mese consistente pe zi, mese ce erau menite să le ofere surplusul de energie necesar antrenamentelor şi luptelor dar şi să îi ajute la dobândirea straturilor suplimentare de grăsime care împiedicau pătrunderea armelor către organele vitale. În plus, imaginea gladiatorului era asociată în lumea romană cu cea a bărbatului extrem de potent. Deseori, femeile cu influenţă plăteau sume exorbitante pentru a petrece o noapte în compania războinicului preferat. Nu puţine sunt menţiunile istorice în care soţii de senatori sau de membri ai clasei cavalerilor îşi părăseau soţii pentru a întreţine relaţii sexuale cu gladiatori, şi asta în ciuda interdicţiilor din legea romană prin care se stipula imperativ că nici o femeie de origine latină nu are dreptul de a avea relaţii intime cu un sclav.

Poate acestea au fost motivele pentru care tot mai mulţi cetăţeni romani renunţau de bună voie la propria libertate pentru a deveni gladiatori, aşa numiţii auctoratii. În fapt, în perioada de sfârşit a Republicii, peste jumătate din numărul gladiatorilor era format din foşti oameni liberi. Aceştia proveneau din toate păturile sociale, atraşi probabil de mirajul luptelor şi de premiile consistente pe care le primeau în cazul victoriilor. Nu odată s-a întâmplat ca şi împăraţii Romei să coboare în arenă pentru a lupta alături de sclavii războinici. Caligula, Titus, Hadrian, Didius Julianus sunt doar câţiva dintre cei care au şocat audienţa înfruntând adversarii pe nisipul amfiteatrelor. Cu siguranţă însă, că niciun alt împărat nu a depăşit obsesia lui Commodus în ceea ce priveşte luptele de gladiatori. Acesta nu numai că a participat personal la peste 1000 de dueluri, dar şi-a falsificat şi biografia astfel încât să pară că tatăl său (împăratul Marc Aurelius) era, de fapt, un gladiator celebru. Commodus ajunsese până acolo încât se credea reîntruparea eroului Hercule şi chiar i-a scandalizat pe senatori îmbrăcând în timpul şedinţelor publice costumul de luptător în arenă.

Pe de altă parte, împăraţi precum Cezar sau Traian preferau să uimească audienţa prin extravaganţa spectacolelor oferite. Astfel, în anul 65 i.e.n., Iulius Cezar, comemorând 20 de ani de la moartea tatălui său, avea să organizeze o luptă nemaivăzută până atunci la Roma, în care au luptat nu mai puţin de 320 de perechi de gladiatori îmbracăţi în armuri de argint. Iar dacă evenimentul va rămâne în istorie pentru grandoarea sa, Cezar îşi va depăşi propriul record aducând în arenă, odată cu ocuparea Egiptului, 300 de elefanţi cărora le-a opus 300 de luptatori. Mulţimea va dezaproba, însă, gestul acestuia, protestând făţiş faţă de cruzimea spectacolului. Plebea, pur şi simplu, nu putuse suporta uciderea atâtor elefanţi.

Nici Traian nu a fost mai prejos, organizând, după cucerirea Daciei, 123 de zile de jocuri neîntrerupte. Atât de mare fusese numărul prizonierilor de război, încât numele de gladiator devenise, în acea perioadă, sinonim cu cel de dac.

Tipuri de gladiatori şi momente speciale ale jocurilor
Dacă iniţial gladiatorii luptau cu armele cu care fuseseră obişnuiţi de-a lungul vieţii, în lupte surde şi, eventual, puţin spectaculoase, evenimentele din amfiteatrele romane deveneau, cu timpul, din ce în ce mai rafinate. Jocurile reprezentau bătălii celebre sau reproduceau scene importante din mitologie. Astfel, aveau să apară categoriile renumite de gladiatori care vor rămâne în istorie datorită costumelor, armelor şi tacticilor folosite.

Murmillo/Myrmillo – Aceştia erau poate cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi gladiatori. În general, foştii cetăţeni romani care renunţaseră la libertate, avea dreptul de a fi un astfel de războinic. Simbolizând luptătorul gal, Murmillo era dotat cu un coif împodobit cu imaginea unui peşte, cu un scut asemănător cu cele folosite de legionari, o sabie scurtă (gladius), precum şi cu apărători de lână sau metal ale mâinilor (manica) şi ale picioarelor. Principalii lor oponenţi erau tracii (Thraces) sau samniţii (Hoplomachi).

Retiarii – Imagine clasică a gladiatorului, Retiarius folosea în luptă tridentul, un pumnal şi o plasă cu care încerca să îşi imobilizeze oponentul. Acesta nu beneficia de armură, excepţie făcând o apărătoare ce îi acoperea tot braţul stâng, o centură lată şi, ocazional, un scut special creat pentru a proteja umărul şi faţa luptătorului.

Thraces – Reprezentând temuţii luptători traci, gladiatorii cu acest nume se deosebeau de ceilalţi prin coiful larg împodobit cu un grifon, scutul mic şi rotund, precum şi celebrul cuţit dacic, înconvoiat (sica) pe care era antrenat să îl folosească pentru a lovi pe deasupra scuturilor uriaşe ale altor oponenţi.

Secutores – Clasă relativ târzie de luptător, o aparentă combinaţie înte Murmillo şi Retiarius, Secutores era dotat cu aceeaşi armura ca şi Murmillo, mai puţin coiful care era perfect rotund, proiectat astfel pentru a evita atacurile cu plasă a Retiariilor. Coiful îi acoperea întreaga faţă, lăsând doar doua deschizături în dreptul ochilor, protejându-l de loviturile de trident în zona feţei.

Bestiarii – Deosebit de apreciaţi în arenă, Bestiarii erau acei gladiatori special antrenaţi pentru a înfrunta animalele sălbatice. Iniţial, aceştia erau reprezentaţi de condamnaţi la moarte, care erau trimişi neînarmaţi în faţa mulţimii, cu şanse minime de supravieţuire. Dat fiind faptul că unii dintre ei reuşeau chiar şi aşa să ucidă salbăticiunile, Bestiarii au devenit în timp unii dintre cei mai bine pregătiţi gladiatori. Înarmaţi cu suliţe lungi şi armuri de protecţie, aceştia erau capabili să ucidă orice animal ar fi înfruntat în timpul spectacolelor.

Dimachaerus – Termenul desemna un gen de gladiator ce folosea un stil de luptă dificil dar foarte apreciat de public, aşa numitul stil cipriot. Acesta era protejat de un coif şi de o”manica” şi avea dreptul să folosească două săbii, câte una în fiecare mână.

Andabatae – Puţine se ştiu despre gladiatorii numiţi Andabatae. Din puţinele informaţii care au supravieţuit timpului, aceştia luptau călare, purtând însă coifuri care le acopereau în totalitate faţa. Incapabili să îşi vadă adversarii, Andabatii se ghidau numai după strigătele mulţimii sau după zgomotele produse de adversar.

Pe lângă aceştia, puteau fi văzuţi în amfiteatrele romane: Laquerarii – gladiatori asemănători Retiariilor, care foloseau un lasou în locul plasei, Sagittarii – arcaşi călare, asemănători sciţilor din nordul Mării Negre, Scissores – luptători înarmaţi cu o sabie cu două lame, asemănătoare cu o foarfecă, Essedari – războinici ce conduceau care de luptă, inspiraţi probabil din războaiele pe care Roma le purtase cu celţii din Britania, sau Rudiarii – gladiatori ce îşi câştigaseră libertatea dar aleseseră să lupte în continuare.

Una dintre atracţiile jocurilor de gladiatori o reprezenta lupta dintre femei războinice. Istoricul roman Suetonius pomeneşte în „Vieţile celor douăsprezece Cezari” de impresia plăcută pe care o lăsaseră asemenea competitoare asupra împăratului Domiţian. Conform acestuia, luptătoarele nu erau protejate de armuri şi, în general, erau obligate să lupte cu pieptul dezvelit, indiferent de tipul gladiatorului pe care îl reprezentau.

Un moment mai puţin gustat de către publicul roman se pare că era acela în care erau executaţi condamnaţii la moarte. Aceştia erau aruncaţi în arenă fără arme sau armuri şi erau siliţi să înfrunte unul sau două animale sălbatice. În rarele cazuri în care victima reuşea să îşi doboare oponenţii, alte sălbăticiuni erau asmuţite asupra sa până în momentul în care sentinţa era îndeplinită. Astfel de „inserţii” în programul evenimentelor aveau loc, în special, la mijlocul zilei, atunci când spectatorii alegeau să meargă la masă, înainte de jocurile nocturne. Exista, pe atunci, concepţia că vizionarea scenelor de execuţie poate strica pofta de mâncare. Un împătimit al acestor imagini şocante era împăratul Claudius, cel care şi-a atras reproşurile vehemente ale mulţimii datorită pasiunii sale.

Şi pentru că orice spectacol trebuia să aibă şi părţile lui amuzante, o nouă categorie de gladiatori, Retiarius Tunicatus, a fost introdusă în programe. Aceştia mai erau numiţi şi effeminate şi, erau reprezentaţi de luptători homosexuali, echipaţi la fel ca Retiarii, cu excepţia faptului că purtau o tunică distinctă. Un mare scandal a cuprins Roma atunci când Cassius Grachus, un aristocrat din nobila familiei a Grachilor a ales să lupte voluntar ca Retiarus Tunicatus. Acesta nu numai că se căsătorise cu un alt gladiator, dar a şi participat la lupte purtând un coif conic, împodobit cu dantele şi panglici multicolore.

Curiozităţi
•Imaginea gladiatorului în timpurile moderne s-a dovedit de multe ori una departe de realitatea istorică. Imaginaţi de către istorici drept nişte războinici impunători, asemănători atleţilor antici, gladiatorii erau, în fapt, nişte bărbaţi corpolenţi, cu un strat adipos destul de dezvoltat, pe care îl menţineau prin dieta bogată în grăsimi şi cereale. Stratul abundent de grăsime avea rolul de a atenua efectul loviturilor ce se puteau dovedi letale.
•Una dintre atracţiile Colloseumului o reprezenta spectacolul numit Naumachia. Impozanta clădire era inundată, permiţând desfăşurarea unor veritabile bătălii navale. Printre corăbii erau eliberaţi şi crocodili, astfel încât, gladiatorii să nu fie tentaţi să se arunce în apă pentru a evita luptele.
•Deşi concepţia generală este că gladiatorii erau ucişi în faţa mulţimii, dovezile arheologice contrazic această credinţă. Se pare că, în realitate, luptătorii răniţi grav sau cei care agonizau, erau purtaţi într-o încăpere specială unde erau executaţi de către un barbat ce îl întruchipa pe Pluto, zeul Infernului. În concepţia romanilor, o metodă „umană” de a ucide un gladiator era aceea de a-l lovi puternic în tâmplă cu un ciocan. Moartea era aproape instantanee, iar organizatorii şi spectatorii evitau momentul neplăcut al agoniei victimei.
•O altă idee preconcepută despre gladiatori este aceea că trupurile celor decedaţi erau folosite ca hrană pentru animalele sălbatice ce urmau să intre în arenă. De fapt, în toată istoria Romei nu a existat decât o singură menţiune despre o asemenea întâmplare. Conform istoricului Suetonius, împăratul Caligula, înfuriat din cauza slabei reprezentaţii a unor competitori a ordonat ca toate cadavrele să fie aruncate sălbăticiunilor.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Gladiatorii – Eroii amfiteatrelor romane