Poate mulţi dintre noi ar refuza din start să trăiască sub o peluză. Fie li s-ar părea ciudat să trăiască sub un strat de pământ, fie s-ar gândi că le afectează structura casei, dar, mai ales, refuzul vine din cauza fricii de necunoscut şi din tendinţa spre conservatorism. Dacă la noi acoperişurile verzi nu au intrat încă în obişnuinţa constructorilor de locuinţe, în multe ţări occidentale sunt o soluţie pentru o serie de probleme. După ce vă vom prezenta avantajele, şi vă vom demonta dezavantajele, se va vedea clar că alegerea unui acoperiş verde nu numai că ajută la protejarea mediului înconjurător, însă aduce şi multe avantaje practice. Să trăieşti sub o un acoperiş de iarbă este ecologic şi economic.

Să începem cu partea ecologică. Unui bucureştean (iar situaţia nu este mult mai…verde nici în alte oraşe ale ţării) îi revin în medie sub 10 metri pătraţi de spaţiu verde în timp ce media UE de 26 mp/cap de locuitor (asta dacă se face media între cei 3 metri pătraţi socotiţi de Asociaţia Salvaţi Bucureştiul şi cei 16,38 metri pătraţi de spaţiu verde calculaţi de Primăria Capitalei). Iar în fiecare an, câteva sute de mii de metri pătraţi de spaţii verzi dispar pentru că în parcurile, grădinile  sau aliniamentele stradale se „plantează” clădiri. În total, din ’89, bucureştenii au rămas fără 17 milioane de metri pătraţi de suprafaţă verde. Şi este clar că nu se va întâmpla prea curând să se planteze păduri noi în jurul oraşelor. Acesetea fiind datele, puţină verdeaţă pe acoperişul caselor ar fi mai mult decât binevenită. Este un mod cât se poate de simplu de a combate încălzirea globală, de a diminua inundaţiile, de a respira mai mult oxigen, de a proteja mediul înconjurător şi a da un aspect mai frumos oraşului.

Din punct de vedere economic, aduce mult mai multe avantaje decât ne-am imagina. Primul motiv pentru care oamenii nu ar alege un astfel de acoperiş este pentru că se tem ca greutatea pământului va primejdui structura casei. Nu numai că un strat de pământ nu este mai greu decât ţiglele de casă, mai mult, va proteja şi acoperişul. Protejate de stratul de verdeaţă, materialele din care este construit acoperişul nu vor mai fi expuse la condiţiile meteorologice, astfel deteriorându-se mai puţin.  Cu un acorperiş verde, viaţa construcţiei se poate extinde de la 5 la 40 de ani.

Un acoperiş verde va scădea nota de plată la electricitate, ajutând la răcorirea casei vara şi la scăderea costurilor cu aerul condiţionat şi la încălzirea casei reducând factura pentru încălzire.

Mai mult, este şi mai ieftin, folosind mai puţin material. Pământul se ia din cel rămas la locul de construcţie iar seminţele de iarbă sunt ieftine şi peluza uşor de întreţinut. Constructorii nu folosesc orice tip de iarbă în acest sens, ci aşa numită iarbă de soaldină care rezistă mai bine la secetă şi nu este nevoie să o tai constant. Mai mult, există şi flori speciale care îşi schimbă culoarea pe tot parcursul verii, iar iarna rămân de un roşu-bronz.

Acoperişurile verzi sunt o practică care datează de 30 de ani în Germania. În Anglia, cea mai veche casă construită astfel datează din 1964 şi dovada că încă se menţine în stare bună este aceea că astăzi este scoasă la licitaţie la 2 milioane de lire streline. Aceasta este o căsuţă de ţară, din Log House, din Bucklers Hard, Hampshire. Cu toate că a avut un start lent, interesul pentru acoperişurile verzi a început să se observe în multe ţări din Europa în ultimii ani. Un exemplu ar fi acela că nu numai locuinţe, ci şi clădiri comerciale optează pentru verdeaţă pe acoperiş, una dintre acestea fiind fabricile Rolls Royce şi Ford, parlamentul Australiei. Iar în Japonia tot mai multe şcoli şi clădiri de birouri cresc iarbă pe acoperiş, fiind şi un bun loc de recreere, un fel de parc la înălţime.

Sursa articolului: TimpulTău

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Plantează iarbă pe acoperiş

Deşi încă din anul 1973 se propusese înfiinţarea Parcului Naţional al Munţilor Rodnei, acest fapt s-a petrecut abia in 1990, când acesta a fost constituit pe o suprafaţă de 56.700 ha. Ulterior, Legea nr.5/2000 şi Hotărârea de Guvern nr.230/2003 au oficializat existenţa parcului naţional pe 46.400 ha din Munţii Rodnei.

Înălţimea şi masivitatea, originalitatea geologică, geomorfologică, climatică şi hidrografică a acestor munţi, ca şi marea bogăţie floristică şi faunistică, cu numeroase endemisme şi relicte glaciare fac din acest parc o atracţie irezistibilă pentru numeroşii turişti şi specialişti.

Parcul Naţional Munţii Rodnei este situat în nordul Carpaţilor Orientali, în subunitatea cunoscută sub numele de Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei. Din punct de vedere administrativ parcul se află pe teritoriul judeţelor Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi Suceava.

Tărâmul gheţurilor trecute
Altitudinile mari(vf. Pietrosu – 2.303 m – cel mai înalt vârf al Carpaţilor Orientali) şi masivitatea Munţilor Rodnei sunt consecinţe ale alcătuirii petrografice şi ale tectonicii. Aceştia apar sub forma unui horst imens alcătuit din şisturi cristaline, delimitat de falii profunde: Dragoş Vodă(în nord) şi Rodnei(în sud). Şisturile cristaline intră în alcătuirea a trei pânze(serii): de Bretila, de Repedea şi de Rebra. Rocile sedimentare ce înconjoară masivul sunt de vârstă cretacică şi paleogenă(marne, gresii, conglomerate şi calcare).

Din întreg lanţul carpatic oriental Munţii Rodnei păstrează cel mai bine urmele gheţarilor cuaternari. Relieful glaciar este bine dezvoltat pe versantul Nordic unde există importante circuri glaciare(Pietrosu, Buhăescu, Negoescu etc.). Pe versantul sudic, relieful glaciar este mai slab reprezentat, aici apărând circuri glaciare suspendate, circuri glacio-nivale şi nişe nivale.

Calcarele prezente în jumătatea sudică a Munţilor Rodnei au generat apariţia unui relief carstic, acesta din urmă reprezentat prin câteva peşteri: Izvorul Tăuşoarelor, Jgheabul lui Zalion, Baia lui Schneider.

Clima
În Munţii Rodnei se resimt influenţele climatic baltice care, pe fondul altitudinilor ridicate, dau naştere unui climat mai aspru. Temperatura medie anuală a aerului scade odată cu altitudinea, fiind de 7-8°C la poalele muntelui, respectiv negative(-1,5°C) la înălţimi de peste 2200 m. În luna ianuarie temperatura medie a aerului este de -3°C la altitudini mici şi de -9°C în zona înaltă. În luna iulie temperatura medie a aerului variază între 7°C(în zona crestei) şi 18°C(la baza munţilor). Precipitaţiile depăşesc valoarea de 1200-1400 mm/an.

Specii noi
Someşul Mare, ce îşi are izvoarele în masiv, adună apele din sud-estul, sudul şi vestul acestuia: prin Cobăşel, Valea Vinului(Baia), Anieş, Cormaia, Rebra şi Salauta(cu afluenţii săi Telcişor şi Strâmba). Vişeul, un alt râu important, îşi are obârşia pe pantele nordice şi strânge laolaltă apele unor afluenţi cum ar fi Fântâna, Negoescu, Pietroasa, Izvorul lui Dragoş, Iza etc.). Din Lacul Ştiol izvorăşte Bistriţa Aurie.

În masiv există numeroase lacuri glaciare dintre care 23 sunt mai importante(Iezerul Pietrosului, Taurile Buhăescului, lala Mare, Lala Mică, Ştiol).

În condiţiile unui climat rece şi umed etajarea vegetaţiei este bine evidenţiată altitudinal. Pădurile ocupă peste 60% din Munţii Rodnei, fiind constituite în principal din răşinoase şi fag. Păşunile naturale acoperă circa 30% din suprafaţa acestor munţi iar 10% reprezintă stâncării.

Flora micomicetelor cuprinde 390 de specii, dintre care 4 specii sunt noi pentru ştiinţă. Flora lichenilor este reprezentată de 248 de specii şi 26 de taxoni, dintre care 21 de specii şi 6 taxonni pot fi întâlniţi numai în Munţii Rodnei, iar 6 specii sunt endemite ale Carpaţilor. Flora casmofitelor este foarte bogată, fiind înregistrate 1123 de specii de plante superioare.

Specii rare
Analiza compoziţiei plantelor superioare, evidenţiază predominanţa elementelor euroasiatice(36,7%), la care se adaugă specii arctice, central europene şi un număr mic de elemente mediteraneene şi continentale. Modul de asociare a acestor specii este foarte interesant şi, în acest sens, enumerăm câteva fitocenoze endemice: Saxifraga luteo viridis, Silenteum zawaddzkii(din zonele Piatra Rea – Puzdrele – Corongis); Asplenio, Cystopetridetum fragilis, Veronicetosum baumgartii(pe stâncăriile calcaroase din Muntele Cailor, Căldarea Bila-Ineu, Iezerul Pietrosului, Paua Galaţului); Thymioi pulcherrimiu, Poetum rehamanii(de la Piatra Rea, Corongis şi Pietrosu); Gypsophilo, Artemisetum erianthi şi Cardomino neglectae, Papaveratum corona sancti stephani(din arealul Ineu).

Specii rare şi foarte rare în flora Romaniei: Salix alpine, Salix bicolor, Androsace obtusifolia, Astragalus penduculiflores, Laserpitium archangelica, Carex bicolor, Carex atrofusca, Carex pediformis ssp. Rhizodes, Juncus castaneus, Draba fladnitzenis, Kobresia simpliciuscula, Conioselinum tataricum etc. Endemisme carpatice şi dacice întâlnite în Munţii Rodnei: Acontitum moldavicum, Campanula carpatica, Centaurea carpatica ssp. Carpatica, Centaurea pinnatifida, Dianthus tenuifolius, Erysium vittamani, Festuca carpatica, Festuca nitida ssp flaccid, Heracleum carpaticum, H. palmatum, Salix kitaibeliana, Thymus pulcherrimus, Tristeum macrothichum.

Relictele glaciare ce vegetează în lacurile mlăştionase sunt reprezentate de Carex limosa, Carex chordorrihiza, Empetrum nigrum, Salix bicolor, Carex pauciflora, Scheuchzeria palustris etc.

Multe animale de ocrotit
Munţii Rodnei dispun de un neasemuit şi bogat fond cinegetic, reprezentat de urs, cerb carpation, capra neagră, căprior, mistreţ, lup, râs, jderul de copac, marmota, colonizată începand din 1973 cu exemplare aduse din Alpii Franţei etc. Ornitofauna este reprezentată de specii de talie mare, cum ar fi: cocoşul de munte, localizat în pădurile din zona de obârşie a pârâurilor Anieş şi Cormaia, cocoşul de mesteacăn, întâlnit sub culmile împădurite Bătrâna şi Mihăiasa, acvila de munte, acvila ţipătoare mare, şorecarul comun, şerparul, buha mare etc. Apele din Munţii Rodnei sunt habitat ideal pentru diferite specii de peşti şi anume: păstrăv şi lipan în pâraiele Anieş, Cormaia, Izvorul Băilor, Rebra, Iza, Dragoş, Negoescu, Repedea, Bila, Lala şi lacurile Lala Mică şi Lala Mare – boişteanul, mreana şi scobarul pe Someşul Mare.

Fauna nevertebratelor este foarte diversă, cu endemite şi specii relicte, cum ar fi: 28 de specii de enchitreide, 12 specii de lumbricide(cu specia endemică, Allolobophora carpatica), 20 de specii de diploid cu 9 endemite, 36 de specii de chilopode cu 6 endemite, 39 de specii de ortptere, cu endemitele Isophia brevipennis, Pholidoptera transsylvanica şi Miramella ebneri carpathica şi 295 de specii de lepidoptere, cu speciile ocrotite pe plan mondial – Erebia pharte carpatina, Erebia epiphron transsylvanica şi Erebia sudetica.

Arii naturale de interes deosebit
-Rezervaţia ştiinţifică Pietrosu Mare(3300 ha);
-Rezervaţia botanică Poiana cu Narcise din Muntele Saca, 5 ha, situate la cea mai mare altitudine din ţară;
-Rezervaţia mixtă Peştera şi Izbucul Izvorul Albastru al Izei(100 ha);
-Rezervaţia naturală Piatra Rea(50 ha);
-Rezervaţia mixtă Izvoarele Mihăilesei(50 ha);
-Rezervaţia mixtă Ineu-Bătrâna(0,5 ha).

Activităţi premise în parc
Sunt premise numai acele activităţi care nu diminuează biodiversitatea şi nu afectează negativ cadrul fizico-geografic natural al ariei protejate. Aceste activităţi se referă la combaterea biologică a dăunătorilor vegetali şi animali, forestieri sau agricoli,; la observaţii şi evaluări ale vânatului,; la cercetarea ştiinţifică nondestructivă, în ariile cu regim de ocrotire integral, fiind necesar avizul Academiei Române şi acordul administraţiei parcului; la turismul ecologic şi de recreere în mijlocul naturii; la practicarea activităţilor tradiţionale ale comunităţilor locale, în consens cu utilizarea durabilă a resurselor naturale şi în armonie cu legile de ocrotire a naturii.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Parcul Naţional Munţii Rodnei

„Când vine primăvara în Olanda, este ca şi cum mii de hectare . . . ar prinde viaţă“, declară Biroul de Turism din Olanda. Deodată, într-o explozie de culori, rânduri strălucitoare de lalele înflorite inundă câmpiile, creând un spectacol floral care atrage turişti din toate colţurile lumii. Pentru cei mai mulţi vizitatori, aceste gingaşe flori de grădină foarte cunoscute sunt la fel de tipice Olandei ca şi morile de vânt, brânza şi saboţii de lemn. Dar ştiaţi că, de fapt,  lalelele sunt originare din Turcia?

Lalele olandeze cu rădăcini orientale
S-au găsit lalele pe ornamentele turceşti care datează din secolul al XII-lea, însă în literatura europeană lalelele sunt menţionate pentru prima oară în anii 1550, precizează botanista Adélaïde L. Stork. În 1553, un călător din Franţa a scris că „străini uimiţi“ cumpărau din pieţele Constantinopolului (Istanbul) ciudaţi „crini roşii cu cepe mari“. Localnicii îi spuneau acestei flori dülbend, ceea ce în limba turcă înseamnă „turban“, iar acest cuvânt a devenit „originea etimologică a cuvântului «lalea»“, explică dr. Stork.

Unul dintre străinii fascinaţi de aceste flori asemănătoare unui turban a fost Ogier Ghislain de Busbecq, ambasadorul Austriei în Turcia (1555–1562). El a adus la Viena câţiva bulbi din Constantinopol, pe care i-a plantat în grădinile împăratului habsburg, Ferdinand I. Aici, bulbii de lalea au înflorit sub grija atentă a specialistului Charles de L’Écluse, un botanist francez, cunoscut mai mult sub numele său latin, Carolus Clusius.

Nu peste mult timp, faima lui Clusius a atras atenţia Universităţii din Leiden, Olanda, care l-a convins să accepte postul de custode al grădinii botanice din cadrul universităţii. În octombrie 1593, Clusius — şi „câţiva bulbi de lalele ascunşi“ — a sosit la Leiden. Câteva luni mai târziu, în primăvara anului 1594, noua grădină a lui Clusius a devenit locul în care a înflorit pentru prima oară o lalea în Olanda.

Lalomania — o perioadă zbuciumată
Culorile vii şi formele exotice ale lalelei i-au fascinat pe olandezi. Deoarece în unele poveşti romantice se vorbea despre imensa valoare pe care sultanii turci le-o atribuiau bulbilor, toţi cetăţenii care acordau o deosebită atenţie condiţiei sociale ajunseseră să dorească să aibă bulbi. Nu peste mult timp, bulbii maturi de lalele au devenit o afacere rentabilă, iar când cererea a început să depăşească oferta, preţul bulbilor a crescut vertiginos şi astfel a început o perioadă zbuciumată pe care istoricii olandezi o numesc tulpenwoede, adică lalomanie.

Cea mai înfloritoare perioadă a lalomaniei a fost în anii 1630, când bulbii de lalele au ajuns să fie cea mai căutată marfă de pe piaţă. În acele vremuri era mai uşor să cumperi un tablou cu o lalea de Jan D. de Heem (un mare pictor olandez din secolul al XVII-lea cunoscut pentru tablourile cu natură moartă) decât să cumperi un bulb al unei varietăţi rare de lalea, declară Oliver Impey, un istoric de artă. Un singur bulb constituia o zestre bună pentru o mireasă, trei bulbi erau preţul pentru o casă cu vedere la canal, iar cu un singur bulb din varietatea Lalea Brasserie se putea cumpăra o fabrică de bere prosperă. Negustorii de bulbi puteau câştiga lunar aproape 44 000$ (în actuala monedă americană). Potrivit unei surse, „în hanurile şi în cârciumile din întreaga Olandă, discuţiile şi tranzacţiile se concentrau doar în jurul unui singur produs: bulbii“.

„Preţurile care creşteau încontinuu i-au tentat pe mulţi oameni de rând din clasa mijlocie şi pe familiile sărace să se hazardeze pe piaţa de lalele“, adaugă The New Encyclopædia Britannica. „Unii şi-au ipotecat locuinţele, proprietăţile şi fabricile ca să poată cumpăra bulbi pe care să-i vândă apoi la un preţ mai mare. De multe ori s-au încheiat vânzări şi revânzări fără ca bulbii să fie scoşi din pământ.“ Unii şi-au dublat averile cât ai clipi din ochi. Cei săraci au devenit bogaţi, iar cei bogaţi au devenit extraordinar de bogaţi. Comerţul cu bulbi devenise o piaţă a speculanţilor frenetici, până când, brusc, în 1637, a ajuns să fie mai mulţi vânzători decât cumpărători, iar piaţa s-a prăbuşit. Aproape peste noapte, mii de olandezi bogaţi au fost ruinaţi.

Dragostea continuă
Cu toate acestea, dragostea pentru lalele a supravieţuit urmărilor lalomaniei, iar industria bulbilor de lalele a început să înflorească din nou. De fapt, prin secolul al XVIII-lea, lalelele olandeze au devenit atât de renumite, încât un sultan turc, Ahmed al III-lea, a importat mii de lalele din Olanda. Astfel că, după o lungă călătorie, descendentele olandeze ale lalelelor turceşti s-au întors în ţara lor de baştină. În prezent, în Olanda, cultivarea lalelelor a devenit o ramură comercială importantă sau, cum spun unii, o afacere frumoasă. Din cei 34 000 de kilometri pătraţi ai ţării, circa 7 700 de hectare sunt folosite pentru cultivarea bulbilor de lalele. Anual, cei 3 300 de producători din ţară exportă aproape două miliarde de bulbi de lalele în peste 80 de ţări.

Deşi laleaua a avut un trecut zbuciumat, dragostea omului pentru această favorită a grădinilor a rămas aceeaşi. Pe parcursul secolelor, această floare frumoasă i-a impresionat pe artişti, pe poeţi şi pe oamenii de ştiinţă, aceştia imortalizându-i pe pânză şi pe hârtie forma elegantă şi culorile extraordinare. Unul dintre aceştia, Johann Christian Benemann, om de ştiinţă din secolul al XVIII-lea, a scris în limba germană o monografie despre lalea, iar mai târziu a intitulat acest tratat Die Tulpe zum Ruhm ihres Schöpffers, und Vergnügung edler Gemüther (Laleaua pentru gloria Creatorului ei şi pentru plăcerea celor cu înclinaţii alese). Pentru el şi pentru mulţi alţi autori, remarcă Adélaïde Stork, laleaua „nu este doar un obiect aflat în mâna grădinarului, ci ea reflectă măreţia şi gloria Creatorului“. Privind această delicată floare, veţi vedea că nu este deloc greu să fiţi de aceeaşi părere.

Cum să cultivaţi lalele
-Atâta timp cât există o sursă de apă din belşug, laleaua se poate cultiva aproape în orice tip de sol. Însă poate fi mai uşor să cultivaţi lalele dacă amestecaţi pământul cu nisip, turbă sau compost.
- Plantaţi bulbii de lalea toamna. Există două modalităţi de a face acest lucru: Puteţi săpa o gaură pentru fiecare bulb sau puteţi face o brazdă în care să plantaţi toţi bulbii deodată.
-Iată o metodă empirică pentru plantarea bulbilor de lalele: Se plantează la o adâncime egală cu dublul înălţimii bulbului. Aceasta înseamnă că partea de jos a bulbului (partea plată) trebuie să se afle la o adâncime de 20 de centimetri. Puneţi bulbii la o distanţă de 12 centimetri unul faţă de altul.
-Acoperiţi bulbii cu pământul pe care l-aţi scos afară şi udaţi-i imediat, ca să poată începe să crească. Când este ger mare, un strat de turbă sau un strat protector de frunze va ocroti bulbii şi nu va lăsa solul să se usuce. Primăvara, când planta răsare, îndepărtaţi stratul de frunze.
-Tăiaţi floarea când petalele încep să se ofilească; în caz contrar, planta va face sămânţă şi îi va lua bulbului din hrana necesară pentru a creşte anul următor. Lăsaţi planta să moară singură şi rupeţi-o când frunzele se îngălbenesc.
-Nu plantaţi bulbii la întâmplare, ci, mai bine, plantaţi bulbi de acelaşi fel şi culoare la un loc, grupat. În acest mod veţi crea pete de culoare şi vă veţi bucura deplin de o capodoperă florală în grădina voastră.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Laleaua: o floare cu un trecut zbuciumat

Cauciucul natural se extrage din sucul lăptos al unor arbori tropicali de genul Hevea brasiliensis, Ficus elastica, ori din sucul depus pe rădăcinile unor plante care cresc în zona temperată cum este Synadenium.

Cauciucul brut, obţinut din latex este ambalat în baloturi şi expediat fabricilor pentru prelucrare. Cauciucul brut prezintă o serie de inconvenienţe: elasticitatea sa variază cu temperatura, iar sub 0° devine casant. Sub acţiunea oxigenului cauciucul “îmbătrâneşte”, adică devine sfărâmicios şi inutilizabil.

Cauciucul sintetic este un compus macromolecular cu proprietăţi asemănătoare celor ale cauciucului natural, care se obţine printr-un procedeu chimic. Realizarea cauciucului sintetic, numit şi elastomer, a creat posibilitatea nelimitată de a se mări capacităţile de producere şi a dus la obţinerea unor sortimente de cauciucuri superioare celor naturale. Acest cauciuc sintetic a fost descoperit în 1860 de englezul Charles G. William. Cu toate acestea, nu s-a produs industrial decât din 1940.

Prin prelucrarea chimică materialul brut îşi îmbunătăţeşte proprietăţile: i se măreşte elasticitatea pe care şi-o menţine între limite mult mai mari de temperatură, devine mai rezistent la frecare, la agenţi chimici şi la apă, nu lasă gazele să treaca prin el şi dobândeşte calităţi de bun izolator electric.

Întrebuinţări
Cantităţi importante de cauciuc se consumă pentru fabricarea anvelopelor, în industria constructoare de maşini. Se fabrică tuburi, garnituri, curele de transmisie, articole sanitare, părţi din aparate, cleiuri de lipit, încălţăminte de cauciuc, izolatoare electrice, obiecte de uz casnic etc. Din cauciucul natural se fabrică tălpi, tocuri etc…

Vulcanizarea
Americanul Charles Goodyear lucra într-o zi la un procedeu de tratare a gumei indien(un lipici foarte folosit pe vremuri). Întâmplător au căzut câteva picături dintr-un amestec de guma de cauciuc şi sulf pe un disc cald. A obţinut primul brevet de învenţie în 1844. De atunci cauciucurile sparte se repară prin vulcanizare.

Fabricarea cauciucului sintetic în România
La noi în ţară, cauciucul sintetic se fabrică la Combinatul Petrochimic din oraşul Oneşti. Producţia acestui mare combinat asigură nevoile interne de cauciuc. Prelucrarea cauciucului(incorporarea în cauciuc a unor materiale ca acceleratori de vulcanizare, negru de fum, etc., înainte de vulcanizare) se face la uzinele prelucrătoare, cum sunt: combinatul de la Jilava, “Cauciucul Quadrat” din Bucureşti, uzinele “Victoria” Floreşti-Prahova şi Uzina de Anvelope “Danubiana”, Popeşti-Leordeni-Bucureşti

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Cauciucul

Tumboa se mai numeşte şi Welwitschia mirabilis-denumire ştiinţifică latină care înseamnă „extraordinar, minunat”.

Tumboa creşte doar în regiunile deşertice ale Angolei şi Namibiei. Ea se deosebeşte atât de mult de orice altă plantă, încât oamenii de ştiinţă au încadrat-o într-o familie şi un gen în care ea e singura specie. „Dintre cele aproximativ 375 000 de specii de plante cunoscute de om, nici o altă plantă nu a reuşit să trezească atât de mult interesul botaniştilor precum tumboa, punându-i într-o mare dilemă când a trebuit clasificată“, scrie Chris Bornman în cartea sa Welwitschia — Paradox of a Parched Paradise.

Deşi are doar două frunze, tumboa arată ca o grămadă de frunze în jurul unui butuc. Vântul deşertic îi sfâşie necontenit frunzele. Denumirea ei în limba afrikaans e tweeblaarkanniedood, care literalmente înseamnă „două-frunze nu pot muri“. Şi cât de bine i se potriveşte numele! Pe aceste meleaguri, temperaturile din timpul zilei ating 40°C, urmate apoi de frigul ascuţit şi vânturile năprasnice ale nopţii, aici neexistând arbori care să le îmblânzească. Deşi majoritatea plantelor depind în totalitate de rădăcini pentru a absorbi apa din sol, cu totul altfel stau lucrurile cu tumboa. În deşertul Namib, cantitatea medie de precipitaţii nu depăşeşte 25 de milimetri pe an, iar uneori nu plouă deloc ani la rând! În astfel de condiţii, tumboa continuă să crească, frunzele rămânându-i verzi. Pe oamenii de ştiinţă îi intrigă de mult acest lucru. Se pare că secretul plantei constă în capacitatea frunzelor de a absorbi umiditatea din ceaţa matinală adusă de vânturile care bat cu regularitate dinspre coastă.

Frunzele ei nu se usucă şi nu cad niciodată, pentru ca apoi să fie înlocuite de altele. Cele două frunze continuă să crească pe toată durata de viaţă a plantei. Când a fost desfăşurată, o frunză avea peste 8,8 metri lungime! Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă vârfurile frunzelor nu s-ar usca şi nu s-ar rupe! „În cei 1 500 de ani cât trăieşte tumboa, frunzele ei ar putea atinge o lungime de 225 de metri“, se explică în revista ştiinţifică Veld & Flora. Dar poate trăi tumboa chiar atât de mult? „Plantele tumboa cresc încet, multe trăind între 1 000 şi 2 000 de ani“, confirmă The World Book Multimedia Encyclopedia.

Tumboa este într-adevăr un supravieţuitor extraordinar!

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Tumboa

„De ce este iarba verde?“ Probabil că atunci când eraţi copii aţi pus această întrebare. Aţi fost mulţumiţi de răspuns? Întrebările pe care le pun copiii, cum este şi aceasta, pot fi foarte profunde. Ele ne pot face să privim mai atent la lucrurile de zi cu zi cărora nu le prea acordăm atenţie şi să descoperim minunăţii ascunse, a căror existenţă nici n-am bănuit-o.

Ca să înţelegeţi de ce este iarba verde, încercaţi să vă imaginaţi ceva ce la prima vedere pare să nu aibă nici o legătură cu iarba. Încercaţi să vă imaginaţi uzina perfectă. Uzina perfectă nu va face zgomot în timpul funcţionării şi va arăta frumos, nu-i aşa? În loc să polueze, uzina perfectă va îmbunătăţi, de fapt, mediul prin însăşi activitatea ei. Bineînţeles, ea va produce ceva util — ba chiar vital — pentru toţi. O asemenea uzină va fi alimentată cu energie solară, nu credeţi? În acest fel, ea nu va trebui să fie conectată la o reţea de curent electric sau să primească petrol sau cărbune pentru a fi alimentată cu energie.

Fără îndoială că uzina perfectă alimentată cu energie solară va folosi panouri solare cu mult superioare celor folosite azi de om. Acestea vor fi foarte eficiente, ieftine şi nepoluante, atât când sunt fabricate, cât şi când sunt utilizate. Deşi va folosi cea mai avansată tehnologie pe care ne-am putea-o imagina, uzina perfectă o va face în mod lin şi discret, fără neaşteptate perturbări în funcţionare, avarii sau nesfârşite reglaje fine de care pare să aibă nevoie tehnologia de vârf din zilele noastre. Ne vom aştepta ca uzina perfectă să fie complet automatizată, fără să fie nevoie de oameni care să supravegheze lucrul. Într-adevăr ea se va repara singură, se va întreţine singură şi chiar se va extinde singură.

Este uzina perfectă doar de domeniul science-fiction-ului? O simplă închipuire de neatins? Nu, nici vorbă, deoarece uzina perfectă este la fel de reală ca şi iarba de sub picioarele voastre. De fapt, ea este iarba de sub picioarele voastre, feriga din birou, copacul ce se zăreşte de la fereastră. Vedeţi, uzina perfectă este orice plantă verde! Alimentate de lumina soarelui, plantele verzi folosesc dioxidul de carbon, apa şi unele minerale ca să producă hrană, direct sau indirect, pentru aproape toate formele de viaţă de pe pământ. În timpul acestui proces, ele alimentează din nou atmosfera, luând dioxid de carbon şi eliberând oxigen pur.

Se estimează că plantele verzi de pe tot pământul produc anual 150 până la 400 de miliarde de tone de zahăr, depăşind cu mult producţia cumulată de fier, oţel, automobile şi nave spaţiale a tuturor uzinelor construite de om. Ele fac acest lucru folosindu-se de energia de la soare pentru a extrage atomii de hidrogen din moleculele de apă, după care aceşti atomi de hidrogen sunt fixaţi pe moleculele de dioxid de carbon din aer, transformând astfel dioxidul de carbon într-un hidrat de carbon, cunoscut sub numele de zahăr. Acest proces remarcabil se numeşte fotosinteză. Plantele pot folosi apoi noile lor molecule de zahăr pentru a produce energie sau le pot combina între ele pentru a produce amidon, pe care îl folosesc la depozitarea hranei, sau pentru a produce celuloză, acel material rezistent şi fibros care alcătuieşte fibra plantei. Gândiţi-vă puţin! Pe măsură ce a crescut, acel sequoia uriaş care se înalţă cu 90 de metri deasupra voastră a fost făcut, în mare parte, doar din aer, o moleculă de dioxid de carbon şi una de apă, adunate pe rând în cadrul nenumăratelor milioane de „linii de asamblare“ microscopice, numite cloroplaste. Dar cum se face acest lucru?

Să examinăm „mecanismul“
Să faci un sequoia din aer (plus apă şi câteva minerale) este cu adevărat uimitor, însă nu este ceva magic. Este rezultatul unui proiect inteligent şi al unei tehnologii cu mult mai sofisticate decât tot ce a realizat omul. Încetul cu încetul, oamenii de ştiinţă deschid „cutia neagră“ a fotosintezei ca să privească plini de uimire supersofisticatele procese biochimice care au loc aici. Haideţi să aruncăm o privire împreună cu ei asupra „mecanismului“ care face posibilă aproape orice formă de viaţă de pe pământ. Probabil că facem primii paşi ca să găsim răspunsul la întrebarea noastră: „De ce este iarba verde?“.

Să scoatem microscopul pe care ne putem baza şi să examinăm o frunză obişnuită. Cu ochiul liber, întreaga frunză pare verde, însă acest lucru este o iluzie. Celulele plantei pe care le vedem la microscop nu sunt, în realitate, chiar atât de verzi. Dimpotrivă, ele sunt în mare parte transparente, însă fiecare conţine, probabil, 50 până la 100 de micuţe puncte verzi. Aceste puncte sunt cloroplastele, în care se găseşte clorofila verde, sensibilă la lumină, şi în care are loc fotosinteza. Ce se petrece în interiorul cloroplastelor?

Cloroplastul este ca un mic sac care are în interior nişte vezicule turtite, numite tilacoizi. În sfârşit, am localizat culoarea verde a ierbii. Moleculele verzi de clorofilă sunt prinse în membrana tilacoizilor, nu la voia întâmplării, ci în sisteme bine organizate, numite fotosisteme. În majoritatea plantelor verzi există două tipuri de fotosisteme, cunoscute sub numele de FSI (fotosistem I) şi FSII (fotosistem II). Aceste fotosisteme acţionează ca nişte echipe calificate care lucrează într-o uzină, fiecare dintre acestea având grijă de o anumită serie de etape ale fotosintezei.

„Deşeuri“ care nu sunt irosite
Când lumina soarelui atinge suprafaţa tilacoidului, aranjamentele FSII de molecule de clorofilă, numite complexe care adună lumina, aşteaptă să capteze lumina. Pe aceste molecule le interesează în mod deosebit să absoarbă lumina roşie care are o anumită lungime de undă. În locuri diferite de pe tilacoid, aranjamentele FSI sunt în aşteptarea luminii cu o lungime de undă ceva mai mare. Între timp, atât clorofila, cât şi alte molecule, cum ar fi carotenoizii, absorb lumina albastră şi pe cea violetă.

Prin urmare, de ce este iarba verde? Dintre toate lungimile de undă ale luminii care cade pe plante, numai lumina verde nu le este de nici un folos, aşa că ea este pur şi simplu reflectată spre ochii şi spre aparatul nostru de fotografiat care sunt în aşteptare. Gândiţi-vă puţin! Verdele crud al primăverii, precum şi verdele viu de smarald al verii sunt rezultatul acelor lungimi de undă pe care plantele nu le apreciază, însă pe care noi, oamenii, le preţuim foarte mult! Spre deosebire de poluarea şi deşeurile provenite de la uzinele construite de om, această lumină „reziduală“ nu este deloc irosită atunci când privim o frumoasă pajişte sau o pădure care ne înviorează sufletul cu plăcuta lor culoare a vieţii.

Întorcându-ne în cloroplastul din aranjamentul FSII, energia luată din domeniul roşu al luminii soarelui a fost transferată electronilor din moleculele de clorofilă până când, în cele din urmă, un electron are atâta energie, adică este atât de „excitat“, încât sare din tot aranjamentul în braţele unei molecule purtătoare care stă şi aşteaptă în membrana tilacoidului. Ca un dansator care trece din braţele unei partenere în braţele alteia, electronul este trecut de la o moleculă purtătoare la alta, pe măsură ce îşi pierde treptat din energie. Când energia lui este destul de mică, el poate fi folosit fără probleme ca să-i ia locul unui alt electron din celălalt fotosistem, FSI.

Între timp, aranjamentului FSII îi lipseşte un electron, ceea ce îl face să fie încărcat pozitiv şi să fie flămând după un electron care să-l înlocuiască pe cel pierdut. Ca un om care tocmai a descoperit că un hoţ i-a golit buzunarele, zona din FSII, cunoscută sub numele de complex de eliberare a oxigenului, îşi iese din fire. Unde poate găsi un electron? Aha! În apropiere umblă hai-hui o moleculă de apă nenorocită. O aşteaptă o surpriză neplăcută.

Disocierea moleculelor de apă
O moleculă de apă este alcătuită dintr-un atom de oxigen destul de mare şi doi atomi de hidrogen mai mici. Complexul de eliberare a oxigenului din FSII conţine patru ioni de mangan care scot electronii din atomii de hidrogen ai moleculei de apă. Ca urmare, molecula de apă este disociată în doi ioni de hidrogen pozitivi (protoni), un atom de oxigen şi doi electroni. Pe măsură ce noi molecule de apă sunt disociate, atomii de oxigen se adună doi câte doi, formând molecule de oxigen gazos pe care planta le eliberează în atmosferă ca să le putem folosi noi. Ionii de hidrogen încep să se înmulţească tot mai mult în interiorul „sacului“ tilacoid, unde pot fi utilizaţi de plantă, iar electronii sunt folosiţi ca să alimenteze din nou complexul FSII, care este acum pregătit să repete ciclul de mai multe ori pe secundă.

În interiorul sacului tilacoid, ionii de hidrogen înghesuiţi încep să caute o cale de scăpare. Când o moleculă de apă este descompusă, în sacul tilacoid nu intră numai câte doi ioni de hidrogen de fiecare dată, ci sunt atraşi şi alţi ioni de hidrogen de către electronii FSII, pe măsură ce aceştia trec la complexul FSI. În scurt timp, ionii de hidrogen zumzăie ca albinele furioase într-un stup supraaglomerat. Cum pot ei să iasă?

Acum descoperim că genialul Proiectant al fotosintezei a pus la dispoziţie o uşă rotativă cu un singur sens de ieşire, sub forma unei enzime speciale folosite pentru a produce un combustibil celular foarte important, numit ATP (adenozintrifosfat). Pe măsură ce ionii de hidrogen forţează ieşirea pe uşa rotativă, ei furnizează energia necesară pentru a reîncărca moleculele de ATP consumate (vezi diagrama 3). Moleculele de ATP sunt ca nişte mici baterii celulare. Ele generează micuţe explozii de energie chiar acolo în interiorul celulei, pentru toate tipurile de reacţii din celulă. Mai târziu, aceste molecule de ATP vor fi necesare la formarea liniilor de asamblare a zaharozei obţinute prin fotosinteză.

În afară de ATP, pentru asamblarea zaharozei mai este esenţială o altă mică moleculă. Ea se numeşte NADF (o formă redusă de nicotinamidă adenină dinucleotid fosfat). Moleculele de NADF sunt ca nişte micuţe camioane care livrează marfă, fiecare ducând un atom de hidrogen la o enzimă care îşi aşteaptă atomul de hidrogen de care are nevoie ca să asambleze o moleculă de zahăr. Producerea NADF-ului cade în sarcina complexului FSI. În timp ce un fotosistem (FSII) este ocupat cu disocierea moleculelor de apă, pe care le foloseşte apoi ca să producă ATP, celălalt fotosistem (FSI) absoarbe lumina şi eliberează electronii care sunt folosiţi în cele din urmă la producerea NADF-ului. Atât moleculele de ATP, cât şi cele de NADF sunt depozitate în spaţiul exterior tilacoidului, în vederea unor viitoare utilizări la linia de asamblare a zaharozei.

Schimbul de noapte
Anual sunt produse prin fotosinteză miliarde de tone de zahăr, şi totuşi reacţiile din fotosinteză alimentate de lumină nu produc în realitate nici un fel de zahăr. Tot ce se produce este ATP („baterii“) şi NADF („camioane care livrează marfă“). Din acest moment, enzimele din stromă, adică spaţiul exterior tilacoidului, folosesc ATP-ul şi NADF-ul ca să producă zahăr. De fapt, planta poate produce zahăr în întuneric complet! Aţi putea compara cloroplastul cu o uzină care are două echipe (FSI şi FSII) în interiorul tilacoizilor care fabrică baterii şi camioane (ATP şi NADF) pentru a fi folosite de o a treia echipă (enzime speciale) aflată afară, în stromă. Această a treia echipă produce zahăr adăugând atomi de hidrogen şi molecule de dioxid de carbon într-o serie exactă de reacţii chimice cu ajutorul enzimelor din stromă. Toate cele trei echipe pot lucra în timpul zilei, iar echipa pentru zahăr lucrează şi în schimbul de noapte, cel puţin până când se termină rezervele de ATP şi NADF produse de schimbul de zi.

Vă puteţi imagina stroma ca pe un fel de agenţie matrimonială celulară, plină de molecule şi atomi care trebuie să fie „căsătoriţi“ unii cu alţii, însă care nu vor reuşi niciodată să o facă singuri. Anumite enzime sunt ca nişte micuţi peţitori foarte insistenţi. Ele sunt molecule proteice care au forme speciale, ceea ce le permite să pună mâna exact pe atomii sau pe moleculele necesare pentru o anumită reacţie. Însă ele nu sunt mulţumite doar să facă prezentările pentru viitorii parteneri de căsătorie moleculari. Enzimele nu se vor declara mulţumite decât atunci când vor vedea că acea căsătorie are loc şi, prin urmare, ele îi înhaţă pe cei doi viitori parteneri şi, în ciuda împotrivirii lor, îi pune în contact direct unul cu celălalt, încheind căsătoria cu forţa într-un fel de nuntă biochimică făcută cu pistolul la tâmplă. După ceremonie, enzimele eliberează noua moleculă şi repetă procesul, fără oprire. În stromă, enzimele trimit cu o viteză incredibilă moleculele de zahăr parţial formate, rearanjându-le, dându-le energie cu ATP, adăugând dioxid de carbon, ataşând hidrogen şi, în final, trimiţând o moleculă de zahăr tricarbonic într-o altă parte a celulei, ca să fie transformată în glucoză şi într-o mulţime de alte variante.

De ce este iarba verde?
Fotosinteza este cu mult mai mult decât doar o reacţie chimică fundamentală. Ea este o simfonie biochimică de o complexitate şi ingeniozitate uluitoare. Cartea Life Processes of Plants exprimă acest lucru în felul următor: „Fotosinteza este un proces remarcabil, coordonat într-un mod extraordinar, care utilizează energia fotonilor din lumina soarelui. Arhitectura complexă a plantei şi mecanismele de control genetic şi biochimic incredibil de complicate care reglează activitatea fotosintezei pot fi considerate perfecţionări ale procesului fundamental de captare a fotonului şi de convertire a energiei acestuia într-o formă chimică“.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Fotosinteza

Cel care a adus porumbul în Europa a fost marele navigator italian Cristofor Columb, acelaşi om care a descoperit şi Lumea Noua(continentul american). La sfârşitul secolului al XV-lea, marinarii lui Columb puneau bazele comerciale ale unui troc cu baştinaşii din America: le ofereau corsaje şi cosmeticale pentru nişte boabe aurii, din care localnicii făceau mâncare şi chiar băutură. Din secolul XVI-lea, porumbul începe să fie cultivat şi în Europa.

Aparţinând familiei gramineelor, porumbul este o cereală originară din America Centrala, cultivată astăzi în multe regiuni ale lumii ca plantă alimentară, industrială şi furajeră. Tulpina porumbului(numită cocean) este înaltă, noduroasă, destul de groasă şi puternică pentru o plantă, cu frunze lungi şi ascuţite la vârf. Inflorescenţa sa este sub forma unui spic sau panicul. Deşi unele varietăţi de porumb pot creşte până la 7 metri înălţime, porumbul comercial este cultivat la o talie maximă de 2,5 metri. Porumbul dulce este de obicei mai scund decât varietăţile de porumb furajer, având şi ştiuletele mai scurt.

Alcătuirea plantei
Frunzele porumbului sunt mari şi liniare. Florile bărbăteşti sunt grupate în vârful tulpinei intr-o inflorescenţă numită spic compus ramificat. Florile femeieşti se găsesc mai jos, pe tulpină, grupate în inflorescenţa din care se va forma ştiuletele, protejat de frunzele numite pănuşi. Stigmatul pistilului este foarte lung şi formează mătasea porumbului. Fructul este o cariopsă care conţine amidon, substanţe proteice si uleiuri.

Importanţa culturii
Cultivat pe meleagurile noastre de secole, porumbul este şi astăzi cea mai importantă cultură din Romania, dacă luăm în considerare faptul că peste 40% din suprafaţa arabilă pentru care s-a negociat să primim subvenţii de la Uniunea Europeană este cea cultivată cu porumb.

Roadele porumbului
Cel mai frecvent, boabele de porumb sunt măcinate, pentru a se face mălai sau pentru a furniza baza unui amestec destinat hrănirii animalelor. Ştiuleţii mai sunt păstraţi şi întregi în silozuri, ca hrană pe timp de iarnă pentru animale. Tot din boabele de porumb se extrag ulei, glucoză şi alcool, iar din pănuşi împletite se confecţionează coşuri sau ştergătoare pentru încălţăminte. Anumite soiuri, numite dulci, dau ştiuleţi care se pot fierbe, înainte de maturitate, iar din boabele altora se fac atât de celebrele floricele(sau popcorn în engleză).

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Porumb

Fără să fie considerat arbore naţional, stejarul este unul dintre copacii cei mai răspândiţi, dar mai ales foarte apreciaţi în Romania. Jucătorii naţionalei noastre de rugby au ca semn distinctiv pe tricourile cu care joacă, reprezentând ţara, o frunză de stejar.

Cu crengi ramificate, care ii confera maretie, stejarul creste pana la o inaltime de 40 de metri. Iar la aceasta dimensiune impresionanta ajunge spre sfarsitul unei vieti seculare, existand stejari care traiesc aproape 800 de ani!

O prezenţă viguroasă în ţinuturile împădurite din zonele temperate din nord, stejarul comun este un arbore foios(căruia i se usucă toate frunzele la începutul sezonului rece, deşi unele nu se desprind de crengi). Mai este numit şi stejar european, iar denumirea ştiinţifică este Quercus robur, crescând de-a lungul întregului nostru continent, din Scoţia şi Spania până în Ucraina. Ca în cazul majorităţii copacilor cu coroana bogată, rădăcinile stejarului se întind în pământ pe o diferenţă de nivel aproximativ egală cu cea pe care se înalţă ramurile de deasupra. Şi aşa, de la capetele rădăcinilor până în vârfurile crengilor, măreţul arbore este “locuit” pe toată durata anului la toate nivelurile.

Ciclul anual începe primăvara, când apar primele frunze(mari, pieloase, lobate şi cu peţiol scurt). Imediat, tulpina şi crengile sunt luate cu asalt de insecte, care atrag la rândul lor păsări(pitulici, piţigoi, cinteze, ciocănitori etc.) sau chiar animale insectivore(de exemplu, ariciul). Sub copac, alte zburătoare(măcălendri, mierle) aşteaptă să pice ceva de mâncare de pe crengi. Noaptea, o altă faună vine în stejar, pentru a se bucura de un copios ospăţ de fluturi şi omizi. Lichenii, care se întind treptat, de-a lungul multor ani, pe crengile copacului, ascund câteva specii de fluturi, iar frunzele uscate de sub stejar sunt şi ele adăposturi pentru alte insecte. În părţile moarte ale copacului, larvele de lemn, rădaştele şi alţi gândaci(ba chiar şi viespile de lemn) sapă tunele de refugiu, în care chiar vor “locui” mai târziu. Evident, dacă scapă de atacurile ciocănitorilor… De asemenea, ramurile stejarului sunt suporturi ideale pentru câteva specii de ciuperci, dintre care unele sunt chiar comestibile.

Vara este anotimpul glorios al stejarului: perioada în care frunzişul este complet, coroana se îndeseşte, iar copacul ajunge la aspectul său impunător. Totuşi, în aceste luni calde, adesea secetoase, stejarul face mari eforturi pentru supravieţuire, trebuind să adune substanţele nutritive din apă şi din sol şi să le transporte la toate nivelurile coroanei sale, până la cele mai îndepărtate crenguţe şi frunze(pe trasee care totalitează mii de metri). Şi nu este chiar aşa de simplu: într-o singură zi de vară, un copac înalt poate absorbi aproape 500 de litri de apă.

Este apoi vremea ca stejarul să rodească. Florile sunt de sexe diferite, în acelaşi arbore. Cele bărbăteşti sunt grupate în inflorescenţe numite mătişori, iar cele femeieşti sunt ca nişte muguraşi. Anual, din acestea, câteva zeci de mii de ghinde se formează în timpul lunilor de vară, căzând în primele săptămâni ale toamnei. Un copac aflat la maturitate poate rodi chiar şi 50.000 de ghinde, dar foarte puţine dintre cele care cad pe sol vor încolţi şi se vor transforma în arbori maturi. De altfel, multe dintre aceste roade nici nu ajung în sol, atrăgând stoluri întregi de păsări şi destule animale, care se hrănesc cu ele pe loc sau le transportă la adăposturi, pentru a le păstra ca provizii pentru iarnă(sămânţa din fruct este bogată în amidon şi grăsimi). Cei mai mari “colecţionari” de ghinde sunt gaiţele şi veveriţele, care îşi cară viitoarele provizii la distanţe mari, ajutând în felul acesta, prin plantări involuntare, la răspândirea stejarului.

Venirea toamnei dă semnalul pentru pregătirea somnului de iarnă: se întrerupe alimentarea frunzelor, seva se retrage, iar “hainele” verzi ale stejarului devin aurii, uscându-se. Este o invitaţie la masă pentru ramele de sub copac, dar şi pentru alţi locuitori ai pământului, miriapode, păduchi, limacşi şi furnici.

Iarna nu îl ia pe nepregătite pe falnicul stejar: nici la căderea primei zăpezi ramurile sale nu sunt golaşe(trunchiul este acoperit cu iederă şi cu vâsc, dar şi cu muşchi, licheni sau chiar ferigi. Printre ramurile dezgolite, veveriţa îşi poate face adăpost. Adânc sub tulpină, la peste un metru, bursucul semihibernează în vizuina sa, ieşind de acolo doar în zilele mai blânde, iar în februarie apar şi puii săi. În scurt timp, copacul se va trezi, pregătindu-se pentru un nou ciclu din lunga sa viaţă.

Tipuri de stejari

Gorunul, sau stejarul sesil – creşte mai drept şi are trunchiul mai subţire decât stejarul comun, european. Frunza sa este alungită, conică şi are o codiţă lungă. Ghindele gorunului cresc pe tulpini scurte.

O specie nord-americană este stejarul roşu – frunzele lui sunt asemănătoare cu hârtia, având lobi ascuţiţi. Toamna, acestea se colorează în roşu intens(de aici provine şi denumirea speciei). Ghindele stejarului roşu sunt mai sferice şi au căpăcelele mai mici decât ale stejarului comun şi ale gorunului.

Curiozităţi

Stejarul şi frasinul colaborează într-o veche tradiţie de prezicere a vremii. Se spune că, dacă stejarul înfrunzeşte înaintea frasinului, va fi un an bun, bogat. În schimb, dacă frasinului îi apar frunzele înainte, vara va fi rece, iar toamna nu va fi rodnică.

În Marea Britanie, 29 mai este Ziua Stejarului. Este de fapt, comemorarea zilei de naştere a Regelui Charles al II-lea, care a scăpat de soldaţii lui Cromwell(după bătălia de la Worcester, din septembrie 1651), ascunzându-se într-un stejar.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Stejarul