Poate mulţi dintre noi ar refuza din start să trăiască sub o peluză. Fie li s-ar părea ciudat să trăiască sub un strat de pământ, fie s-ar gândi că le afectează structura casei, dar, mai ales, refuzul vine din cauza fricii de necunoscut şi din tendinţa spre conservatorism. Dacă la noi acoperişurile verzi nu au intrat încă în obişnuinţa constructorilor de locuinţe, în multe ţări occidentale sunt o soluţie pentru o serie de probleme. După ce vă vom prezenta avantajele, şi vă vom demonta dezavantajele, se va vedea clar că alegerea unui acoperiş verde nu numai că ajută la protejarea mediului înconjurător, însă aduce şi multe avantaje practice. Să trăieşti sub o un acoperiş de iarbă este ecologic şi economic.

Să începem cu partea ecologică. Unui bucureştean (iar situaţia nu este mult mai…verde nici în alte oraşe ale ţării) îi revin în medie sub 10 metri pătraţi de spaţiu verde în timp ce media UE de 26 mp/cap de locuitor (asta dacă se face media între cei 3 metri pătraţi socotiţi de Asociaţia Salvaţi Bucureştiul şi cei 16,38 metri pătraţi de spaţiu verde calculaţi de Primăria Capitalei). Iar în fiecare an, câteva sute de mii de metri pătraţi de spaţii verzi dispar pentru că în parcurile, grădinile  sau aliniamentele stradale se „plantează” clădiri. În total, din ’89, bucureştenii au rămas fără 17 milioane de metri pătraţi de suprafaţă verde. Şi este clar că nu se va întâmpla prea curând să se planteze păduri noi în jurul oraşelor. Acesetea fiind datele, puţină verdeaţă pe acoperişul caselor ar fi mai mult decât binevenită. Este un mod cât se poate de simplu de a combate încălzirea globală, de a diminua inundaţiile, de a respira mai mult oxigen, de a proteja mediul înconjurător şi a da un aspect mai frumos oraşului.

Din punct de vedere economic, aduce mult mai multe avantaje decât ne-am imagina. Primul motiv pentru care oamenii nu ar alege un astfel de acoperiş este pentru că se tem ca greutatea pământului va primejdui structura casei. Nu numai că un strat de pământ nu este mai greu decât ţiglele de casă, mai mult, va proteja şi acoperişul. Protejate de stratul de verdeaţă, materialele din care este construit acoperişul nu vor mai fi expuse la condiţiile meteorologice, astfel deteriorându-se mai puţin.  Cu un acorperiş verde, viaţa construcţiei se poate extinde de la 5 la 40 de ani.

Un acoperiş verde va scădea nota de plată la electricitate, ajutând la răcorirea casei vara şi la scăderea costurilor cu aerul condiţionat şi la încălzirea casei reducând factura pentru încălzire.

Mai mult, este şi mai ieftin, folosind mai puţin material. Pământul se ia din cel rămas la locul de construcţie iar seminţele de iarbă sunt ieftine şi peluza uşor de întreţinut. Constructorii nu folosesc orice tip de iarbă în acest sens, ci aşa numită iarbă de soaldină care rezistă mai bine la secetă şi nu este nevoie să o tai constant. Mai mult, există şi flori speciale care îşi schimbă culoarea pe tot parcursul verii, iar iarna rămân de un roşu-bronz.

Acoperişurile verzi sunt o practică care datează de 30 de ani în Germania. În Anglia, cea mai veche casă construită astfel datează din 1964 şi dovada că încă se menţine în stare bună este aceea că astăzi este scoasă la licitaţie la 2 milioane de lire streline. Aceasta este o căsuţă de ţară, din Log House, din Bucklers Hard, Hampshire. Cu toate că a avut un start lent, interesul pentru acoperişurile verzi a început să se observe în multe ţări din Europa în ultimii ani. Un exemplu ar fi acela că nu numai locuinţe, ci şi clădiri comerciale optează pentru verdeaţă pe acoperiş, una dintre acestea fiind fabricile Rolls Royce şi Ford, parlamentul Australiei. Iar în Japonia tot mai multe şcoli şi clădiri de birouri cresc iarbă pe acoperiş, fiind şi un bun loc de recreere, un fel de parc la înălţime.

Sursa articolului: TimpulTău

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Plantează iarbă pe acoperiş

Cea mai rapidă maşină electrică din lume, ce ajunge la viteza de 334 km/oră, a fost lansată! Vehiculul ecologic, creat de Shelby Supercars poate accelera la 100 de km în doar 2,5 secunde.

Maşina are un sistem format din două motoare, care produc 1.000 de cai putere. Tesla Roadster, o altă maşină electrică sport, ce a fost testată recent în emisiunea Top Gear, produce doar 250 de cai putere.

Potrivit Shelby, bateriile vor putea fi încărcate în doar zece minute, graţie unui sistem on-board denumit “Change on the Run”.

După ce bateriile se încarcă, Ultimate Aero EV va putea merge între 241 km şi 321 km.

Compania speră să înceapă pre-producerea vehiculului, care are o cutie în trei viteze, automată, până în iunie.

“Întrucât aveam cea mai rapidă maşină de serie din lume am decis că Ultimate Aero va fi instrumentul perfect pentru a demonstra cât de verzi suntem”, a declarat un purtător de cuvânt de la Shelby.

“Ultimate Aero EV nu doar va egala, ci va depăşi performanţele unei maşini cu combustie internă”, a precizat purtătorul de cuvânt.

Deşi primele livrări ale maşinii vor avea loc la sfârşitul acestui an, compania americană nu a anunţat încă preţul.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Cea mai rapidă maşină electrică din lume

Una dintre variante o reprezintă biocombustibilii, iar compania aeriană Air New Zealand a efectuat primul zbor cu combustibil derivat dintr-o plantă numită jatropha.

Citiţi restul articolului pe ArenaIT.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Biocombustibilul câştigă teren în aviaţie

„De ce este iarba verde?“ Probabil că atunci când eraţi copii aţi pus această întrebare. Aţi fost mulţumiţi de răspuns? Întrebările pe care le pun copiii, cum este şi aceasta, pot fi foarte profunde. Ele ne pot face să privim mai atent la lucrurile de zi cu zi cărora nu le prea acordăm atenţie şi să descoperim minunăţii ascunse, a căror existenţă nici n-am bănuit-o.

Ca să înţelegeţi de ce este iarba verde, încercaţi să vă imaginaţi ceva ce la prima vedere pare să nu aibă nici o legătură cu iarba. Încercaţi să vă imaginaţi uzina perfectă. Uzina perfectă nu va face zgomot în timpul funcţionării şi va arăta frumos, nu-i aşa? În loc să polueze, uzina perfectă va îmbunătăţi, de fapt, mediul prin însăşi activitatea ei. Bineînţeles, ea va produce ceva util — ba chiar vital — pentru toţi. O asemenea uzină va fi alimentată cu energie solară, nu credeţi? În acest fel, ea nu va trebui să fie conectată la o reţea de curent electric sau să primească petrol sau cărbune pentru a fi alimentată cu energie.

Fără îndoială că uzina perfectă alimentată cu energie solară va folosi panouri solare cu mult superioare celor folosite azi de om. Acestea vor fi foarte eficiente, ieftine şi nepoluante, atât când sunt fabricate, cât şi când sunt utilizate. Deşi va folosi cea mai avansată tehnologie pe care ne-am putea-o imagina, uzina perfectă o va face în mod lin şi discret, fără neaşteptate perturbări în funcţionare, avarii sau nesfârşite reglaje fine de care pare să aibă nevoie tehnologia de vârf din zilele noastre. Ne vom aştepta ca uzina perfectă să fie complet automatizată, fără să fie nevoie de oameni care să supravegheze lucrul. Într-adevăr ea se va repara singură, se va întreţine singură şi chiar se va extinde singură.

Este uzina perfectă doar de domeniul science-fiction-ului? O simplă închipuire de neatins? Nu, nici vorbă, deoarece uzina perfectă este la fel de reală ca şi iarba de sub picioarele voastre. De fapt, ea este iarba de sub picioarele voastre, feriga din birou, copacul ce se zăreşte de la fereastră. Vedeţi, uzina perfectă este orice plantă verde! Alimentate de lumina soarelui, plantele verzi folosesc dioxidul de carbon, apa şi unele minerale ca să producă hrană, direct sau indirect, pentru aproape toate formele de viaţă de pe pământ. În timpul acestui proces, ele alimentează din nou atmosfera, luând dioxid de carbon şi eliberând oxigen pur.

Se estimează că plantele verzi de pe tot pământul produc anual 150 până la 400 de miliarde de tone de zahăr, depăşind cu mult producţia cumulată de fier, oţel, automobile şi nave spaţiale a tuturor uzinelor construite de om. Ele fac acest lucru folosindu-se de energia de la soare pentru a extrage atomii de hidrogen din moleculele de apă, după care aceşti atomi de hidrogen sunt fixaţi pe moleculele de dioxid de carbon din aer, transformând astfel dioxidul de carbon într-un hidrat de carbon, cunoscut sub numele de zahăr. Acest proces remarcabil se numeşte fotosinteză. Plantele pot folosi apoi noile lor molecule de zahăr pentru a produce energie sau le pot combina între ele pentru a produce amidon, pe care îl folosesc la depozitarea hranei, sau pentru a produce celuloză, acel material rezistent şi fibros care alcătuieşte fibra plantei. Gândiţi-vă puţin! Pe măsură ce a crescut, acel sequoia uriaş care se înalţă cu 90 de metri deasupra voastră a fost făcut, în mare parte, doar din aer, o moleculă de dioxid de carbon şi una de apă, adunate pe rând în cadrul nenumăratelor milioane de „linii de asamblare“ microscopice, numite cloroplaste. Dar cum se face acest lucru?

Să examinăm „mecanismul“
Să faci un sequoia din aer (plus apă şi câteva minerale) este cu adevărat uimitor, însă nu este ceva magic. Este rezultatul unui proiect inteligent şi al unei tehnologii cu mult mai sofisticate decât tot ce a realizat omul. Încetul cu încetul, oamenii de ştiinţă deschid „cutia neagră“ a fotosintezei ca să privească plini de uimire supersofisticatele procese biochimice care au loc aici. Haideţi să aruncăm o privire împreună cu ei asupra „mecanismului“ care face posibilă aproape orice formă de viaţă de pe pământ. Probabil că facem primii paşi ca să găsim răspunsul la întrebarea noastră: „De ce este iarba verde?“.

Să scoatem microscopul pe care ne putem baza şi să examinăm o frunză obişnuită. Cu ochiul liber, întreaga frunză pare verde, însă acest lucru este o iluzie. Celulele plantei pe care le vedem la microscop nu sunt, în realitate, chiar atât de verzi. Dimpotrivă, ele sunt în mare parte transparente, însă fiecare conţine, probabil, 50 până la 100 de micuţe puncte verzi. Aceste puncte sunt cloroplastele, în care se găseşte clorofila verde, sensibilă la lumină, şi în care are loc fotosinteza. Ce se petrece în interiorul cloroplastelor?

Cloroplastul este ca un mic sac care are în interior nişte vezicule turtite, numite tilacoizi. În sfârşit, am localizat culoarea verde a ierbii. Moleculele verzi de clorofilă sunt prinse în membrana tilacoizilor, nu la voia întâmplării, ci în sisteme bine organizate, numite fotosisteme. În majoritatea plantelor verzi există două tipuri de fotosisteme, cunoscute sub numele de FSI (fotosistem I) şi FSII (fotosistem II). Aceste fotosisteme acţionează ca nişte echipe calificate care lucrează într-o uzină, fiecare dintre acestea având grijă de o anumită serie de etape ale fotosintezei.

„Deşeuri“ care nu sunt irosite
Când lumina soarelui atinge suprafaţa tilacoidului, aranjamentele FSII de molecule de clorofilă, numite complexe care adună lumina, aşteaptă să capteze lumina. Pe aceste molecule le interesează în mod deosebit să absoarbă lumina roşie care are o anumită lungime de undă. În locuri diferite de pe tilacoid, aranjamentele FSI sunt în aşteptarea luminii cu o lungime de undă ceva mai mare. Între timp, atât clorofila, cât şi alte molecule, cum ar fi carotenoizii, absorb lumina albastră şi pe cea violetă.

Prin urmare, de ce este iarba verde? Dintre toate lungimile de undă ale luminii care cade pe plante, numai lumina verde nu le este de nici un folos, aşa că ea este pur şi simplu reflectată spre ochii şi spre aparatul nostru de fotografiat care sunt în aşteptare. Gândiţi-vă puţin! Verdele crud al primăverii, precum şi verdele viu de smarald al verii sunt rezultatul acelor lungimi de undă pe care plantele nu le apreciază, însă pe care noi, oamenii, le preţuim foarte mult! Spre deosebire de poluarea şi deşeurile provenite de la uzinele construite de om, această lumină „reziduală“ nu este deloc irosită atunci când privim o frumoasă pajişte sau o pădure care ne înviorează sufletul cu plăcuta lor culoare a vieţii.

Întorcându-ne în cloroplastul din aranjamentul FSII, energia luată din domeniul roşu al luminii soarelui a fost transferată electronilor din moleculele de clorofilă până când, în cele din urmă, un electron are atâta energie, adică este atât de „excitat“, încât sare din tot aranjamentul în braţele unei molecule purtătoare care stă şi aşteaptă în membrana tilacoidului. Ca un dansator care trece din braţele unei partenere în braţele alteia, electronul este trecut de la o moleculă purtătoare la alta, pe măsură ce îşi pierde treptat din energie. Când energia lui este destul de mică, el poate fi folosit fără probleme ca să-i ia locul unui alt electron din celălalt fotosistem, FSI.

Între timp, aranjamentului FSII îi lipseşte un electron, ceea ce îl face să fie încărcat pozitiv şi să fie flămând după un electron care să-l înlocuiască pe cel pierdut. Ca un om care tocmai a descoperit că un hoţ i-a golit buzunarele, zona din FSII, cunoscută sub numele de complex de eliberare a oxigenului, îşi iese din fire. Unde poate găsi un electron? Aha! În apropiere umblă hai-hui o moleculă de apă nenorocită. O aşteaptă o surpriză neplăcută.

Disocierea moleculelor de apă
O moleculă de apă este alcătuită dintr-un atom de oxigen destul de mare şi doi atomi de hidrogen mai mici. Complexul de eliberare a oxigenului din FSII conţine patru ioni de mangan care scot electronii din atomii de hidrogen ai moleculei de apă. Ca urmare, molecula de apă este disociată în doi ioni de hidrogen pozitivi (protoni), un atom de oxigen şi doi electroni. Pe măsură ce noi molecule de apă sunt disociate, atomii de oxigen se adună doi câte doi, formând molecule de oxigen gazos pe care planta le eliberează în atmosferă ca să le putem folosi noi. Ionii de hidrogen încep să se înmulţească tot mai mult în interiorul „sacului“ tilacoid, unde pot fi utilizaţi de plantă, iar electronii sunt folosiţi ca să alimenteze din nou complexul FSII, care este acum pregătit să repete ciclul de mai multe ori pe secundă.

În interiorul sacului tilacoid, ionii de hidrogen înghesuiţi încep să caute o cale de scăpare. Când o moleculă de apă este descompusă, în sacul tilacoid nu intră numai câte doi ioni de hidrogen de fiecare dată, ci sunt atraşi şi alţi ioni de hidrogen de către electronii FSII, pe măsură ce aceştia trec la complexul FSI. În scurt timp, ionii de hidrogen zumzăie ca albinele furioase într-un stup supraaglomerat. Cum pot ei să iasă?

Acum descoperim că genialul Proiectant al fotosintezei a pus la dispoziţie o uşă rotativă cu un singur sens de ieşire, sub forma unei enzime speciale folosite pentru a produce un combustibil celular foarte important, numit ATP (adenozintrifosfat). Pe măsură ce ionii de hidrogen forţează ieşirea pe uşa rotativă, ei furnizează energia necesară pentru a reîncărca moleculele de ATP consumate (vezi diagrama 3). Moleculele de ATP sunt ca nişte mici baterii celulare. Ele generează micuţe explozii de energie chiar acolo în interiorul celulei, pentru toate tipurile de reacţii din celulă. Mai târziu, aceste molecule de ATP vor fi necesare la formarea liniilor de asamblare a zaharozei obţinute prin fotosinteză.

În afară de ATP, pentru asamblarea zaharozei mai este esenţială o altă mică moleculă. Ea se numeşte NADF (o formă redusă de nicotinamidă adenină dinucleotid fosfat). Moleculele de NADF sunt ca nişte micuţe camioane care livrează marfă, fiecare ducând un atom de hidrogen la o enzimă care îşi aşteaptă atomul de hidrogen de care are nevoie ca să asambleze o moleculă de zahăr. Producerea NADF-ului cade în sarcina complexului FSI. În timp ce un fotosistem (FSII) este ocupat cu disocierea moleculelor de apă, pe care le foloseşte apoi ca să producă ATP, celălalt fotosistem (FSI) absoarbe lumina şi eliberează electronii care sunt folosiţi în cele din urmă la producerea NADF-ului. Atât moleculele de ATP, cât şi cele de NADF sunt depozitate în spaţiul exterior tilacoidului, în vederea unor viitoare utilizări la linia de asamblare a zaharozei.

Schimbul de noapte
Anual sunt produse prin fotosinteză miliarde de tone de zahăr, şi totuşi reacţiile din fotosinteză alimentate de lumină nu produc în realitate nici un fel de zahăr. Tot ce se produce este ATP („baterii“) şi NADF („camioane care livrează marfă“). Din acest moment, enzimele din stromă, adică spaţiul exterior tilacoidului, folosesc ATP-ul şi NADF-ul ca să producă zahăr. De fapt, planta poate produce zahăr în întuneric complet! Aţi putea compara cloroplastul cu o uzină care are două echipe (FSI şi FSII) în interiorul tilacoizilor care fabrică baterii şi camioane (ATP şi NADF) pentru a fi folosite de o a treia echipă (enzime speciale) aflată afară, în stromă. Această a treia echipă produce zahăr adăugând atomi de hidrogen şi molecule de dioxid de carbon într-o serie exactă de reacţii chimice cu ajutorul enzimelor din stromă. Toate cele trei echipe pot lucra în timpul zilei, iar echipa pentru zahăr lucrează şi în schimbul de noapte, cel puţin până când se termină rezervele de ATP şi NADF produse de schimbul de zi.

Vă puteţi imagina stroma ca pe un fel de agenţie matrimonială celulară, plină de molecule şi atomi care trebuie să fie „căsătoriţi“ unii cu alţii, însă care nu vor reuşi niciodată să o facă singuri. Anumite enzime sunt ca nişte micuţi peţitori foarte insistenţi. Ele sunt molecule proteice care au forme speciale, ceea ce le permite să pună mâna exact pe atomii sau pe moleculele necesare pentru o anumită reacţie. Însă ele nu sunt mulţumite doar să facă prezentările pentru viitorii parteneri de căsătorie moleculari. Enzimele nu se vor declara mulţumite decât atunci când vor vedea că acea căsătorie are loc şi, prin urmare, ele îi înhaţă pe cei doi viitori parteneri şi, în ciuda împotrivirii lor, îi pune în contact direct unul cu celălalt, încheind căsătoria cu forţa într-un fel de nuntă biochimică făcută cu pistolul la tâmplă. După ceremonie, enzimele eliberează noua moleculă şi repetă procesul, fără oprire. În stromă, enzimele trimit cu o viteză incredibilă moleculele de zahăr parţial formate, rearanjându-le, dându-le energie cu ATP, adăugând dioxid de carbon, ataşând hidrogen şi, în final, trimiţând o moleculă de zahăr tricarbonic într-o altă parte a celulei, ca să fie transformată în glucoză şi într-o mulţime de alte variante.

De ce este iarba verde?
Fotosinteza este cu mult mai mult decât doar o reacţie chimică fundamentală. Ea este o simfonie biochimică de o complexitate şi ingeniozitate uluitoare. Cartea Life Processes of Plants exprimă acest lucru în felul următor: „Fotosinteza este un proces remarcabil, coordonat într-un mod extraordinar, care utilizează energia fotonilor din lumina soarelui. Arhitectura complexă a plantei şi mecanismele de control genetic şi biochimic incredibil de complicate care reglează activitatea fotosintezei pot fi considerate perfecţionări ale procesului fundamental de captare a fotonului şi de convertire a energiei acestuia într-o formă chimică“.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Fotosinteza

Dacă ne uităm la cele mai înalte lanţuri montane ale Terrei, vom vedea mai puţină gheaţa şi zăpadă decât acum câteva decenii. Topirea gheţarilor si a calotelor glaciare constituie una dintre cele mai evidente consecinţe ale schimbărilor climatice de pe Pământ, acest fenomen având numeroase efecte secundare: contribuie la ridicarea nivelului Oceanului Planetar, creşte riscul inundaţiilor sau a secetelor în multe regiuni, ceea ce conduce la reducerea cantitaţii de apă potabilă pentru milioane de persoane.

În prezent gheţarii şi calotele glaciare ocupă 10% din suprafata terrei şi conţin 75% din resursele de apă dulce. În trecutul geologic, în timpul perioadelor glaciare, teritoriul ocupat de gheţari ajungea la 30% din suprafaţa uscatului. Acum 250. 000 de ani, în ultima perioadă glaciară, gheţarii acopereau mare parte din America de Nord, nordul Europei şi al Asiei şi Antarctica. Canada, de exemplu se afla aporape în totalitate sub gheaţa.

Gheţarii reprezintă cel mai mare rezervor de apă dulce al Terrei, acoperind în total o regiune de mărimea Americii de Sud. În ultimul timp ei au început să se topească într-un ritm îngrijorător, fapt pus pe seama creşterii globale a temperaturii. După anii \’60, gheţarii montani au pierdut aproximativ 4000 km cubi de apă, un volum mai mare decât debitul anual al fluviilor Orinoco, Congo, Yangtze si Mississippi, luate împreună. Pierderea a fost de două ori mai mare în anii \’90. Se ştie că în regiunile polare şi în munţii înalţi sunt situaţi aproximativ 160.000 de gheţari şi se presupune că până la un sfert din cei montani ar putea dispărea până în 2050, iar până în 2100 procentul s-ar putea ridica şi la 50%.

Cât de repede se topeşte gheaţa?
Până la finele acestui secol temperatura medie la nivel mondial ar putea creşte cu 1,4-5,8 grade C. Diferitele modele climatice sugerează faptul că, la o creştere de 4 grade C a temperaturii, se vor topi aproape toţi gheţarii Terrei. Chiar şi în cel mai optimist scenariu, în care ar intra o creştere de numai 1 grad C a temperaturii şi o mărire a cantităţii de precipitaţii lichide şi solide, gheţarii vor continua sa-şi piardă din volum. Recent, şi calota glaciara arctică a început sa-şi reducă dimensiunile, cu excepţia Scandinaviei şi a Islandei, unde creşterea cantităţii de precipitaţii a condus la o extindere a acesteia. Calota glaciară antarctică înglobează 95% din resursele de apă dulce ale planetei. Temperaturile scăzute previn topirea la suprafaţă, dar unele studii pun în evidenţa o topire semnificativă dedesubt, la contactul cu uscatul, probabil din cauza creşterii temperaturii apei oceanului. Multe bucăţi de gheaţă s-au desprins din calotă şi plutesc pe apă. În ultima jumătate de secol, cei mai mulţi gheţari din Alpi şi-au redus considerabil masa. Dacă ratele actuale de topire continuă, în câteva decenii cei mai mulţi dintre gheţarii din Alpi vor dispărea. În ultimii 30 de ani, gheţarii himalayeni(Asia) s-au retras şi şi-au redus grosimea, iar în Bhutan acest proces a atins o rată de 30-40 m pe an. Şi mai rău, în Asia Centrală ratele de retragere ale gheţarilor sunt printre cele mai ridicate din lume. O scădere alarmantă a suprafeţei acoperite de gheaţă se înregistrează şi la gheţarii tropicali din Africa, care, de la începutul secolului al XX-lea şi-au redus suprafaţa cu 60-70%. Gheaţa de pe Muntele Kilimanjaro a scăzut cu 80% pe parcursul secolului trecut. Pe Muntele Kenya, 7 din cei 18 gheţari prezenţi în 1900 dispăruseră în 1993.

Care sunt consecinţele?
Topirea continuă a gheţarilor pe parcursul acestui secol va conduce la inundaţii, la lipsa apei potabile pentru milioane de persoane şi la ridicarea nivelului mărilor de pe Glob, ameninţând şi distrugând habitate şi ecosisteme costiere. Creşterea cantităţii de apă care intră în oceane are un impact semnificativ asupra nivelului Oceanului Planetar. De asemenea, consecinţe îngrijorătoare se resimt şi în regiunile din jur: spre exemplu, modificarea Curentului Golfului joacă un rol important în clima Europei nordice şi de vest. Gheţarii himalayeni, sursa de alimentare cu apă pentru şapte mari fluvii din Asia(Gange, Brahmaputra, Indus, Salween, Mekong, Yangtze şi Huanghe) şi pentru două miliarde de oameni, se retrag într-o rată alarmantă, cu grave consecinţe pentru viitor. Topirea rapidă a blocurilor de gheaţă poate cauza inundaţii severe, mai ales în regiunile bine populate, cum este Himalaya. Revărsarea unui lac glaciar din Nepal, în 1985, a produs ridicarea unui perete de apă înalt de 15 m, la o viteză de 90 km/oră. Valul care a coborât pe pantele munţilor a omorât oameni şi a distrus case. Un studiu UNEP arată faptul că în aceeaşi situaţie sunt 44 de alte lacuri glaciare din Nepal si Bhutan. În anul 1941 o bucată imensă de gheaţă, desprinsă dintr-un gheţar din Peru, a pătruns într-un lac, cauzând revărsarea acestuia şi uciderea a 7000 de persoane. Regiunile costiere sunt de asemenea expuse inundaţiilor, ca urmare a creşterii nivelului mării, aici locuind aproape jumătate din populaţia globului. De asemenea, ţărmurile şi plajele sunt erodate, iar apele subterane dulci din apropierea lor sunt invadate de apele sărate ale mării, distrugându-se astfel mai multe ecosisteme coastiere. Mai multe păsări şi animale marine sunt ameninţate cu dispariţia, mai ales în regiunile polare, unde acestea depind de hrana gasită la marginea calotelor glaciare.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Topirea Gheţarilor