1. Îmbunătăţeşte sănătatea inimii
2. Reduce riscul de a muri prematur din cauza bolilor de inimă
3. Ajută inima şi sistemul cardio-vascular să funcţioneze mai eficient
4. Descreşte simptomele anginei şi infarctului
5. Reduce factorii de risc de a face boli de inimă
6. Reduce riscul de a face diabet sau a avea probleme cu tensiunea
7. Îmbunătăţeşte toleranţa la zahăr a sângelui dacă ai diabet şi riscul de a face diabet
8. Ajută la controlarea tensiunii
9. Îmbunătăţeşte lipidele din sânge, mai ales reglează nivelul colesterolului
10. Ajută în încercarea de a te lăsa de fumat
11. Îndepărtează stratul de grăsime, slăbeşte şi ţine sub control greutatea
12. Reduce riscul de a face cancer de col
13. Te ajută ca la bătrâneţe să fii mai puternic şi să ai control mai mare asupra corpului
14. Îmbunătăţeşte forţa şi starea de bine
15. Ajută la menţinerea sănătăţii muşchilor, oaselor şi încheieturilor
16. Creşte abilitatea de a face activităţile zilnice fără să te simţi obosit
17. Îmbunătăţeşte flexibilitatea, coordonarea şi echilibrul
18. Menţine tonusul muscular, îmbunătăţeşte postura, reduce riscul de a-ţi fractura oasele
19. Creşte speranţa de viaţă în medie cu trei ani
20. Reduce starea de anxietate şi depresie
21. Îmbunătăţeşte starea de bine şi te ajută să te simti bine cu propria persoană

Ca să te bucuri de beneficiile sportului şi să nu rişti să îţi răneşti corpul, trebuie să ţii minte că orice activitate fizică trebuie să cuprinda trei faze ale exerciţiului: încălzirea, exerciţiile propriu-zise, relaxarea.

• Încălzirea

Este extrem de importantă pentru că îţi pregăteşte corpul pentru efortul pe care îl vei depune. Te va ajuta să nu-ţi stresezi dintr-o dată muşchii şi inima, să nu faci întinderi musculare, să-ţi fracturezi încheieturile sau să faci febră musculară. Încălzirea ajută să îţi crească încet respiraţia, bătăile inimii, temperatura corpului. Include exerciţii de stretching sau mişcări lente ale corpului. Încălzirea ar trebui să dureze cinci minute.

• Exerciţiile proproiu-zise

Trebuie să ţinem cont de frecvenţa, intensitatea şi durata exerciţiilor. Când vine vorba de frecvenţă, ar trebui să facem zilnic mişcare sau cât de des posibil. Intensitatea şi durata depind de nivelul nostru de forţă fizică. Dacă suntem la început, 15 minute de exerciţii de o intensitate moderată sunt suficiente, atâta cât să simţim respiraţia şi bătăile inimii accelerate. Nu trebuie să ne obosim până la epuizare. Cu timpul, cu cât corpul se obişnuieşte cu mişcarea, vom creşte durata şi intensitatea exerciţiilor.

• Relaxarea

Îţi ajută corpul să îşi revină după efortul depus. Bătăile inimii şi tensiunea vor reveni la normal. În timpul exerciţiilor de relaxare nu trebuie să stai sau să te întinzi, să te odihneşti. Trebuie să-ţi continui exerciţiile la o intensitate redusă. Poţi repeta exerciţiile de stretching din timpul încălzirii. Relaxează-ţi muşchii inspirând şi expirând puternic. Ar trebui să dureze circa cinci minute.

Dacă respectăm toate aceste trei faze vom evita problemele şi leziunile care pot fi cauzate de practicarea necorespunzătoare a exerciţiilor fizice.

Exerciţiile fizice se pot împărţi în patru categorii:

• Exercitiile de rezistenta

-îmbunătăţesc sănătatea inimii, a plămânilor şi a sistemului circulator. Te vor menţine sănătos şi te vor ajuta să-ţi desfăşori activităţile zilnice cu mai multă uşurinţa. Vor preveni şi întârzia apariţia bolilor asociate cu îmbătrânirea precum şi diabetul, cancerul de col, bolile de inimă.

-exerciţiile de rezistenţă moderate sunt înotul, ciclismul (atât în aer liber cât şi pe bicicleta de la sală), mersul, curăţenia casei, tenis în dublu, dansul. Printre exerciţiile de rezistenţă dificile se numără urcatul scărilor sau munţilor, ciclismul pe dealuri, tenis, ski, drumeţiile, jogging.

• Exercitiile de forta

-sunt cele care te ajută să îţi fortifici muşchii, însă fac mai mult decât să te facă mai puternic. Şi cea mai mică creştere a forţei muşchilor poate face o mare diferenţă în abilitate, creşte metabolismul, te ajută să îţi păstrezi la ratele normale greutatea şi nivelul zahărului. De asemenea, previn osteoporoza. Printre aceste exerciţii se numără fitnesul şi toate formele de aerobic.

• Exercitii de echilibru

-te ajută ca la bătrâneţe să eviţi cea mai des întâlnită problemă, căzăturile şi greutatea în controlarea mişcărilor. Exerciţiile de echilibru te ajută să îţi fortifici muşchii picioarelor.

• Exercitiile de flexibilitate

-te ajută să îţi întăreşti muşchii, să îţi menţii articulaţiile flexibile, să ai un corp mlădios. Exerciţiile de stretching te ajută să eviţi anumite leziuni ale oaselor şi să îţi revii după asemenea probleme.

Sursa articolului: TimpulTău

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Beneficiile care ni le aduce sportul

Rock-ul îşi are originea în muzica oamenilor de culoare. Blues-ul a fost creat de afro-americanii din sudul S.U.A, urmaşi ai sclavilor negri care proveneau din populaţia de pe coasta Africii de Vest. Au existat trei mari categorii ale bluesului: Delta Blues a apărut în Delta Mississipiului şi a avut reprezentanţi de marcă, precum Robert Johnson, Muddy Waters, James Cotton, Electric Blues(sau Chicago blues) a apărut în urma migraţiilor spre nord, având la bază chitara electrică şi chitara-bass: Chuk Berry, Bo Didley iar ceva mai târziu din oraşul Memphis, “albul” Elvis. Şi nu în ultimul rând rhythm & Blues, o variaţie a bluesului apărută spre sfârşitul anilor \’40 în cartierele urbane ale oamenilor de culoare.

Furioşii
Autorul termenului Rock\’n\’ Roll este considerat un dj din Clevland, Alan Freed, care se străduia să promoveze muzica oamenilor de culoare în rândurile albilor. Adolescenţii “furioşi” ca grup social au apărut după cel de-al doilea război mondial. Pentru prima dată a fost compusă o muzică specifică unei anumite vârste. Iniţial, la începutul anilor \’50, prin rock\’n\’roll se subînţelegea rhythm & blues-ul cântat de albi, iar apoi termenul de rhythm & blues este substituit cu cel de rock\’n\’roll. În 1955 apar primele înregistrări ale interpreţilor Chuck Berry, Bo Didley, iar ceva mai târziu Little Richard. Rock-ul începea să se definească drept muzică de sine stătătoare.

Big-Bang
Pe 5 iulie 2004, toate radiourile din lume – inclusiv cele româneşti – au aniversat naşterea rock and roll-ului prin difuzarea primului single al lui Elvis Presley, exact la 12:00(orele locale). Elvis n-a fost “pionerul” rock and roll-ului, a fost primul produs al sintezei între muzica “neagră” şi cea “albă”. Pe 5 iulie 1954, el înregistra primul său single – “That\’s All Right(Mama)”, considerat “Big-bang”-ul unui nou stil, care a reuşit să revoluţioneze civilizaţia secolului XX.

Beatlemania
După mai multe încercări, ideile americanilor au secat, astfel încât dominaţia asupra stilului a fost cedată britanicilor. Chitaristul Eric Clapton, vocalistul Mick Jagger şi ulterior, formaţiile ai căror lideri sunt cei doi – The Rolling Stones(Mick Jagger) şi The Yardbirds(Eric Clapton) – cuceresc inimile tinerilor. În perioada anilor 1963-1966 lumea occidentală e copleşită de fenomenul Beatles. În 1970, Paul, George, John şi Ringo anunţă destrămarea oficială a grupului.

Heavy-metal
Pink Floyd a început să se remarce spre sfârşitul anilor \’60. Folosind efectele chitarei electrice, Jimi Hendrix face tot felul de combinaţii ale aparaturii folosite în amplificare. Explozia hard-rock-ului din anii \’70 a adus în atenţia iubitorilor de rock nume precum Led Zeppelin – porecliţi şi “ciocanul zeilor” – The Who sau Deep Purple. Primul produs 100% “metal” e considerat albumul de debut al celor de la Black Sabbath.

Flower Power
Războiul din Vietnam avea să dea o nouă direcţie rockului, mişcarea “flower-power” scandalizând prin stilul libertin. Revolta tinerilor americani împotriva războiului a dat naştere unor noi forme de expresie muzicală.

Anii \’70
Led Zeppelin şi Black Sabbath promovează hard-rock-ul. Spre sfârşitul deceniului, rebeliunea este exacerbată prin dezvoltarea curentului punk. Sex Pistols terfelesc simboluri de neatins până atunci în hituri, precum “God Save the Queen” sau “Anarchy in UK”. Apare un noian de genuri: progressive rock, punk rock, acid rock, heavy-metal, country-rock, glitter rock, new wave, alternative rock, jazz rock, death metal, black metal, gotic, trash metal, speed, hard rock etc.

Metal
Anii \’80 au fost, fără îndoială, deceniul de aur al metalului. Trupe gen Metallica, Slayer, Anthrax, Sepultura, Pantera, Obituray, Kreator continuă să promoveze stilul agresiv. Atenţia fanilor e atrasă de trupe precum Guns N\’Roses, Nirvana, Alice in Chains sau Screaming Trees.

Rock-ul românesc
Pheonix, Celelalte cuvinte, Iris, Cargo, Holograf sunt trupele de rock de care ştie tot românul. Există şi la noi trupe promiţătoare, valoroase, care se zbat încă în zona underground. Publicul lor este foarte restrâns. Cine vrea să-i vadă, poate să o facă la Stuf Stock, festivalul de rock necomercial care se desfăşoară în fiecare an la Vama Veche.

Pheonix
Formaţia Pheonix s-a născut în 1961, la Şcoala medie nr.2 din Timişoara. S-a numit iniţial Sfinţii. A devenit cea mai valoroasă trupă rock românească, consacrată prin creaţiile proprii, ce îmbinau sound-ul rock cu folclorul românesc. În 1976, sătul de cenzura comunistă, conducătorul formaţiei, Nicu Covaci, pleacă în Olanda şi se stabileşte la Amsterdam. Un an mai târziu, se reîntoarce în România. În boxele “Marshall”, cu difuzoarele scoase, închide membrii formaţiei şi, cu riscul propriei vieţi, îi scoate din ţară. Formaţia stabilită în Germania se dizolvă, însă, în scurt timp.

Albul cu voce de negru
Prin 1953, Sam Phillips, proprietarul casei de discuri “Sun”, din Memphis, îi mărturiseşte secretarei sale: “Dacă aş găsi un băiat alb care să cânte ca şi unul de culoare, aş câştiga un milion de dolari”. Avea să-l întâlnească un an mai târziu, în persoana lui Elvis Aaron Presley, un tânăr de 19 ani, destul de timid, nedespărţit de chitară şi care avea în timbrul vocii ceva dininflexiunile bluesmen-ilor de culoare.

Momente istorice
-1967. The Velvet Underground scot pe piaţă albumul cu acelaşi nume, produs de celebrul Andy Warhol.
-1970. Primul album Black Sabbath deschide drumul către “metalul greu”.
-1973. Pink Floyd scoate albumul “The Dark Side of The Moon”, care avea să rămână în topurile de specialitate mai bine de 18 ani.
-1980. În ziua de 8 decembrie, John Lennon este împuşcat de un fan dornic de publicitate.
-1980. Australienii de la AC/DC revin pe piaţa muzicală cu un album de excepţie “Back in Black”, dedicat memoriei fostului solist vocal, Bon Scott.
-1986. Slayer ies pe piaţă cu albumul “Reign in blood”, considerat de critici şi fani drept cel mai bun produs “trash” al tuturor timpurilor.
-1992. Nirvana lansează albumul “Smells Like Teen Spirit”.
-2003. “One” piesa irlandezilor de la U2, a fost declarată cel mai bun cântec de dragoste al tuturor timpurilor.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Muzica Rock

Bucătăria este un loc în care copiii îşi pot dezvolta creativitatea şi capacitatea de a se descurca, un loc în care pot învăţa să le fie de ajutor altora şi să lucreze în echipă, un loc în care se pot naşte spontan conversaţii ziditoare, care să-ţi mişte inima, un loc în care, pe tăcute, pot fi imprimate cele mai profunde valori. Într-adevăr, dulapurile, sertarele şi rafturile ticsite din fiecare bucătărie ascund numeroase lecţii valoroase, gata să prindă viaţă odată cu pregătirea următoarei mese.

Dar ce motiv am avea ca, în această epocă a tehnologiei şi a informaţiilor, să folosim tocmai bucătăria ca loc de instruire a copiilor? Răspunsul este: timpul. Mulţi părinţi sunt conştienţi de faptul că, pur şi simplu, nu pot fi înlocuiţi de altcineva care să-şi petreacă timpul-o mare parte din timp-cu copii lor! Problema care se iveşte este de unde să-şi facă rost de timp? Experţii în materie îi îndeamnă pe părinţi să considere activităţile de fiecare zi din gospodărie drept o ocazie în care pot face multe lucruri împreună cu copii lor şi în care îi pot educa.

Fiindcă, oricum, în bucătărie trebuie să petrecem cu regularitate timp, aceasta ar putea fi un loc ideal în care familia să lucreze imrepuna. Şi, spre deosebire de excursiile făcute cu anumite ocazii-pentru care, de cele mai multe ori, trebuie să aşteptăm ca să avem timpul, energia sau banii necesari-, gustările delicioase nu pot fi amânate. În plus, pentru copii bucătăria are un farmec aparte. În fond, unde altundeva au învăţat ei să folosească cu atenţie cuţitul şi să mânuiască alte ustensile dacă nu în bucătărie? Când se distrează copiii pot să facă uneori dezordine peste tot! Totuşi, ce pot învăţa ei la bucătărie?

La „ora” de bucătărie
În urma a 17 ani de experienţă în predarea artei culinare la copii mici, Louise Smith-cunoscută sub numele de Doamna „Turtă Dulce” în rândul copiilor în vârstă de patru ani pe care ea îi învăţa să gătească-a recunoscut următoarele: „Mâncarea constituie un bun material didactic, întrucât este <<înţeleasă>> de toţi copiii. La o vârstă fragedă ei au simţurile mirosului, al gustului şi al pipăitului atât de fine, încât sunt complet absorbiţi de ceea ce fac. Când toarnă, macină, decojesc, cern, amestecă şi rulează, copii pot dobândi dexteritate manuală şi coordonare ochi-mână. Sortarea şi aranjarea îi familiarizează cu noţiuni care le servesc ca elemente de bază în învăţarea matematicii. Respectarea unei reţete constituie un exerciţiu de folosire a numerelor, a măsurătorilor, a încadrării în timp, a logicii şi a limbajului. Şi nimeni nu se poate aventura în lumea complexă şi plină de primejdii a bucătăriei fără să înveţe câte ceva despre protecţia muncii, responsabilitate, organizare personală şi munca în echipă.

Nu trebuie tecută cu vederea nici importanţa faptului de a învăţa arta culinară. Pentru copiii care de mici încep să dea o mână de ajutor la bucătărie, atunci când ajung la vârsta adolescenţei este ceva obişnuit să ştie să pregătească în întregime diferite mâncăruri. Căruia dintre părinţii ocupaţi nu i-ar face plăcere lucrul ca copilul să gătească din când în când? Mai mult, gătitul îi ajută pe tineri să dobândească încredere şi mulţumire de sine-calităţi care le pot fi utile mai târziu, când vor fi adulţi şi îşi vor asuma responasbilitati, şi aceasta fie că se căsătoresc, fie că rămân celibatari.

Lee, care nu s-a căsătorit decât la puţin timp după ce a împlinit 30 de ani, îşi aminteşte următoarele: „Mama a început să mă înveţe lucrurile elementare despre bucătărie încă de când aveam în jur de 6 ani. La început, mai mult m-a interesat cum se fac biscuiţii, prăjiturile şi alte dulciuri. Dar la 9 ani ştiam cum să gătesc mâncare pentru familie, ba chiar făceam lucrul acesta cu regularitate. Mai târziu, ca celibatar adult, mi-am dat seama că faptul că am invăţat cum se fac o mulţime de treburi gospodăreşti, printre care gătitul, mi-a uşurat viaţa. Şi trebuie să spun cu convingere că lucrul acesta a contribuit mult la reuşita de acum a căsniciei mele”.

Să găteşti e o plăcere!
Cum poate un părinte să-şi facă timp pentru a-şi instrui copilul în ale gătitului? O mamă sugerează ideea de a programa aceasta atunci când există mai puţine lucruri posibile să-l distragă pe copil. Dacă aveţi mai mulţi copii, probabil că veţi prefera să lucraţi pe rând cu câte unul încă de când începeţi să le arătaţi cum se lucrează în bucătărie. Pentru aceasta, alegeţi un timp în care ceilalţi copii dorm sau sunt la şcoală. Planificaţi-vă să petreceţi mai mult timp decât atunci când gătiţi singură. Şi fiţi gata să faceţi din bucătărie un loc captivant!

La prima „lecţie”, lăsaţi-l pe copil să aleagă o mâncare preferată. Alegeţi o reţetă simplă, care să fie uşor de gătit. Aveţi grijă ca ea să includă operaţii pe care băiatul sau fetiţa voastră să le poată îndeplini cu uşurinţă. Ca să nu obosească sau ca să nu se plictisească, pregătiţi-i copilului dinainte ingredientele, astfel încât „lecţia” să nu se lungească prea mult şi să nu devină plictisitoare.

Citiţi reţeta împreună şi arătaţi-i cum se face fiecare lucru. Stabiliţi un loc în bucătărie care să fie al copilului-de exemplu, un sertar cu câteva vase şi ustensile-şi daţi-i un sorţ. Dacă este băiat, nu-i daţi un sorţ pentru fetiţe, ci unul făcut pentru un bucătar-şef. Chiar de la început, subliniaţi importanţa faptului de a lucra cu atenţie şi stabiliţi câteva reguli practice privind lucrul în bucătărie.

Înainte de toate, încercaţi să faceţi în aşa fel încât totul să fie captivant. Nu-l lăsaţi pe copil doar să privească; puneţi-l să se spele pe mâini şi daţi-i mereu câte ceva de făcut care să contribuie la pregătirea mâncării. Lăsaţi-l să se uite cum faceţi, lăsaţi-l să încerce şi el şi apoi să pună întrebări. Iar atunci când o mâncare nu a ieşit perfect, nu vă îngrijoraţi. Dacă copilul este cel care a făcut-o, probabil că o va mânca, oricum va fi ea!

Unitatea familiei
Fără îndoială, cele mai mari foloase pe care le aduce bucătaria intr-o familie vizează unitatea şi valorile acesteia. Probabil ca aţi observat că în unele cămine din zilele noastre membrii familiei îşi văd fiecare de treburile lor, fără să aibă o legătură reală unii cu alţii. In aceste condiţii, căminul lor poate ajunge să nu se deosebească prea mult de un loc de popas, unde se manâncă rapid şi se merge mai departe. În schimb, în casa în care membrii familiei gătesc împreună, pentru aceştia e mult mai sigur că vor mânca împreună şi vor face curăţenie împreună. Aceste activităţi le oferă în mod regulat posibilitatea de a comunica, de a lucra şi de a fi strâns ataşaţi unul de altul. „Unele dintre cele mai frumoase discuţii pe care le-am purtat cu baieţii mei erau acelea când spălam vasele la chiuvetă”, işi aminteşte o mamă. Iar Hermann, un tată adaugă: „Intenţionat, ani de zile nu ne-am cumpărat maşină de spălat vasele tocmai pentru ca să trebuiască să spălăm şi să ştergem vasele manual. Baieţii noştri aveau sarcina să şteargă pe rând vasele. Acestea erau momentele în care puteam discuta cel mai bine”.

Într-adevăr, anii pe care îi petreceţi în bucătarie împreună cu copii-saptămână de săptămână şi an de an-constituie fundamentul pe care se dezvoltă în continuare valorile spirituale şi calitaţile. Pe parcursul acestor momente destinse petrecute împreună, între părinte şi copil se pot înfiripa în mod firesc convesrsaţii de la inimă la inimă, iar influenţa pe care o exercită exemplul unui părinte se poate întipări pe nesimţite în inima unui copil. O astfel de instruire îi poate fi utilă copilului pentru tot restul vieţii.

De aceea, dacă sunteţi părinţi şi căutaţi modalităţi de a petrece mai mult timp împreună cu copilul vostru, ce-ar fi să-l rugaţi să vă ajute să pregatiţi o prăjitură sau chiar tot meniul? În felul acesta veţi putea constata că faptul de a lucra împreună în bucătarie este o modalitate prin care vă puteţi hrăni şi ii puteţi purta de grijă familiei voastre.

Protecţia muncii în bucătărie
-Cu seriozitate, dar fărp să-l speriaţi, aşa cum i-aţi explica pericolele pe care le implică circulaţia pe o stradă aglomerată, explicaţi-i pericolele pe care le implică faptul de a munci în bucătarie. Fiţi voi înşivă un exemplu bun.
-Un adult trebuie să-şi supravegheze copiii ori de câte ori aceştia lucrează în bucătărie. Nu-l lăsaţi pe copil să folosească vreo ustensilă sau vreun aparat, îndeosebi electric, decât atunci când ştie să-l folosească fără să se accidenteze.
-Păstraţi bucătaria curată. Dacă aţi vărsat ceva curăţaţi imediat. În timp ce gătiţi, animalele de casă sau unele lucruri care vă distrag trebuie scoase din bucătarie.
-Mixerele electrice şi storcătoarele trebuie folosite numai sub supravegherea unui adult. Înainte ca un copil să amestece cu ceva în vasul aparatului, asiguraţi-vă că aparatul este oprit şi scos din priză.
-Cuţitele să fie mereu ascuţite, întrucât un cuţit tocit necesită o forţă de apăsare mai mare, şi este mult mai probabil să-i alunece din mână.
-Pentru ca legumele să nu alunece atunci când copilul încearcă să le toace, tăiaţi-le mai întâi în două şi puneţi-le cu partea plată pe tocător.
-Întodeauna să opriţi plita şi cuptorul când nu le mai folosiţi. Ţineţi departe de plită prosoapele, cărţile de bucate si cărpele cu care prindeţi vasele fierbinţi.
-Puneţi oalele cu torţile spre centrul plitei, unde nu se pot agăţa şi vărsa uşor.
-Nu ridicaţi un vas fierbinte înainte de a şti unde îl veţi pune. Când aveţi de dus un vas fierbinte, îndeosebi dacă trebuie să mergeţi prin spatele altor persoane care mai sunt în bucătărie avertizaţi-le.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Bucătăria poate fi un loc captivant

Originile unui spectacol controversat
Există şi astăzi numeroase dispute în rândul istoricilor în ceea ce priveşte apariţia pe scena istoriei a celebrelor lupte dintre gladiatori. În fapt, controversele sunt atât de vechi încât nici chiar romanii nu reuşiseră să cadă de acord asupra lor.

Cea mai veche menţiune cunoscută a unor asemenea întreceri apare, surprinzător, nu la Roma ci în Grecia, atunci cand Homer aminteşte de luptele ritualice organizate de către eroul mitologic Ahile la moartea lui Patrocle, în timpul Războiului Troian. Diferenţa, însă, dintre clasicele încleştări din amfiteatrele romane şi evenimentul pomenit de poetul antic este aceea că moartea războinicilor eleni fusese doar una simbolică. Totuşi, puţinele dovezi arheologice scoase la lumină până în prezent, par să demonstreze că primele lupte pe viaţă şi pe moarte între mai mulţi competitori erau organizate în Grecia, cu ocazia funeraliilor unor persoane importante, cu mult înainte ca obiceiul să ajungă în Peninsula Italică.

Este posibil ca primii colonişti eleni ajunşi pe ţărmul Italiei să fi adus odată cu ei şi străvechiul obicei al sacrificiilor umane din timpul jocurilor funerare. Istoricul roman Titus Livius menţionează o astfel de practică la populaţia etruscă din Campania care, pentru a comemora victoria asupra samniţilor, organizează în anul 310 i.e.n., primele lupte de gladiatori cunoscute în istorie. De altfel, afirmaţiile învăţatului roman sunt susţinute şi de frescele etrusce din secolul al IV-lea anterior erei noastre, în care apar perechi de războinici ce se întrec în lupte organizate cu ocazia evenimentelor funebre.

În schimb, primele jocuri gladiatoriale de la Roma sunt susţinute în anul 246 i.e.n. la iniţiativa fraţilor Marcus şi Decimus Brutus, cei care, pentru a-şi comemora tatăl – Junius Brutus – căzut în Primul Război Punic, finanţează o serie de lupte până la moarte între trei perechi de sclavi. Chiar dacă evenimentul fusese unul de dimensiuni reduse şi organizarea sa avusese loc în Forum Boarium (Piaţa de Vite), succesul pe care l-a avut la mulţime a fost unul răsunător. De aici şi până la fastuoasele întreceri din arenele romane nu mai era decât un pas.

Gladiatorii
În general, primii gladiatori folosiţi în cadrul spectacolelor erau sclavi, prizonieri de război sau condamnaţi la moarte care, odată cumpăraţi de către „ianista”(proprietarii şcolilor de gladiatori) erau antrenaţi pentru a satisface dorinţele mulţimii avide de astfel de întreceri.

Odată însă cu transformarea jocurilor funerare în evenimente la scară largă, costurile necesare unor asemenea spectacole deveneau, inevitabil, apanajul nobililor înstăriţi care, de cele mai multe ori, încercau atragerea simpatiei publice în scopul ascensiunii politice. Cu cât numărul celor care luptau în arenă era mai mare şi cu cât diversitatea jocurilor încânta mai mult, cu atât mai generos şi atent la nevoile plebei părea cel care le organiza.

În ciuda concepţiilor preconcepute, existente astăzi, numarul războinicilor care mureau în timpul luptelor era extrem de scăzut. În fapt, doar 10% dintre gladiatori îşi găseau sfârşitul în arenă. Şi asta pentru că, de obicei, preţul plătit pentru a vedea o luptă pe viaţă şi pe moarte era de cel puţin 100 de ori mai mare decât cel al unei competiţii în care ambii combatanţi scăpau cu viaţă. Faptul că, uneori, amfitrionul întrecerilor ceda voinţei mulţimii şi încuviinţa ca un gladiator să fie ucis, acest lucru trebuia privit ca un semn al generozităţii sale.

În realitate, gladiatorii erau antrenaţi să nu îşi aplice lovituri fatale deşi, o parte importantă a procesului de pregătire o reprezenta aceea în care ei erau învăţaţi să îşi accepte moartea cu demnitate. Nimic nu nemulţumea mai mult spectatorii decât imaginea unui gladiator laş, iar repercusiunile unei reprezentaţii jalnice puteau fi dezastruoase pentru proprietarii şcolilor de antrenament.

Chiar dacă spectrul morţii plana permanent asupra lor iar umilinţele îndurate în timpul pregătirilor erau, de cele mai multe ori, inumane, mulţi dintre gladiatori duceau o viaţă cu mult peste standardele plebei romane. Aceştia se bucurau de asistenţă medicală, haine curate şi trei mese consistente pe zi, mese ce erau menite să le ofere surplusul de energie necesar antrenamentelor şi luptelor dar şi să îi ajute la dobândirea straturilor suplimentare de grăsime care împiedicau pătrunderea armelor către organele vitale. În plus, imaginea gladiatorului era asociată în lumea romană cu cea a bărbatului extrem de potent. Deseori, femeile cu influenţă plăteau sume exorbitante pentru a petrece o noapte în compania războinicului preferat. Nu puţine sunt menţiunile istorice în care soţii de senatori sau de membri ai clasei cavalerilor îşi părăseau soţii pentru a întreţine relaţii sexuale cu gladiatori, şi asta în ciuda interdicţiilor din legea romană prin care se stipula imperativ că nici o femeie de origine latină nu are dreptul de a avea relaţii intime cu un sclav.

Poate acestea au fost motivele pentru care tot mai mulţi cetăţeni romani renunţau de bună voie la propria libertate pentru a deveni gladiatori, aşa numiţii auctoratii. În fapt, în perioada de sfârşit a Republicii, peste jumătate din numărul gladiatorilor era format din foşti oameni liberi. Aceştia proveneau din toate păturile sociale, atraşi probabil de mirajul luptelor şi de premiile consistente pe care le primeau în cazul victoriilor. Nu odată s-a întâmplat ca şi împăraţii Romei să coboare în arenă pentru a lupta alături de sclavii războinici. Caligula, Titus, Hadrian, Didius Julianus sunt doar câţiva dintre cei care au şocat audienţa înfruntând adversarii pe nisipul amfiteatrelor. Cu siguranţă însă, că niciun alt împărat nu a depăşit obsesia lui Commodus în ceea ce priveşte luptele de gladiatori. Acesta nu numai că a participat personal la peste 1000 de dueluri, dar şi-a falsificat şi biografia astfel încât să pară că tatăl său (împăratul Marc Aurelius) era, de fapt, un gladiator celebru. Commodus ajunsese până acolo încât se credea reîntruparea eroului Hercule şi chiar i-a scandalizat pe senatori îmbrăcând în timpul şedinţelor publice costumul de luptător în arenă.

Pe de altă parte, împăraţi precum Cezar sau Traian preferau să uimească audienţa prin extravaganţa spectacolelor oferite. Astfel, în anul 65 i.e.n., Iulius Cezar, comemorând 20 de ani de la moartea tatălui său, avea să organizeze o luptă nemaivăzută până atunci la Roma, în care au luptat nu mai puţin de 320 de perechi de gladiatori îmbracăţi în armuri de argint. Iar dacă evenimentul va rămâne în istorie pentru grandoarea sa, Cezar îşi va depăşi propriul record aducând în arenă, odată cu ocuparea Egiptului, 300 de elefanţi cărora le-a opus 300 de luptatori. Mulţimea va dezaproba, însă, gestul acestuia, protestând făţiş faţă de cruzimea spectacolului. Plebea, pur şi simplu, nu putuse suporta uciderea atâtor elefanţi.

Nici Traian nu a fost mai prejos, organizând, după cucerirea Daciei, 123 de zile de jocuri neîntrerupte. Atât de mare fusese numărul prizonierilor de război, încât numele de gladiator devenise, în acea perioadă, sinonim cu cel de dac.

Tipuri de gladiatori şi momente speciale ale jocurilor
Dacă iniţial gladiatorii luptau cu armele cu care fuseseră obişnuiţi de-a lungul vieţii, în lupte surde şi, eventual, puţin spectaculoase, evenimentele din amfiteatrele romane deveneau, cu timpul, din ce în ce mai rafinate. Jocurile reprezentau bătălii celebre sau reproduceau scene importante din mitologie. Astfel, aveau să apară categoriile renumite de gladiatori care vor rămâne în istorie datorită costumelor, armelor şi tacticilor folosite.

Murmillo/Myrmillo – Aceştia erau poate cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi gladiatori. În general, foştii cetăţeni romani care renunţaseră la libertate, avea dreptul de a fi un astfel de războinic. Simbolizând luptătorul gal, Murmillo era dotat cu un coif împodobit cu imaginea unui peşte, cu un scut asemănător cu cele folosite de legionari, o sabie scurtă (gladius), precum şi cu apărători de lână sau metal ale mâinilor (manica) şi ale picioarelor. Principalii lor oponenţi erau tracii (Thraces) sau samniţii (Hoplomachi).

Retiarii – Imagine clasică a gladiatorului, Retiarius folosea în luptă tridentul, un pumnal şi o plasă cu care încerca să îşi imobilizeze oponentul. Acesta nu beneficia de armură, excepţie făcând o apărătoare ce îi acoperea tot braţul stâng, o centură lată şi, ocazional, un scut special creat pentru a proteja umărul şi faţa luptătorului.

Thraces – Reprezentând temuţii luptători traci, gladiatorii cu acest nume se deosebeau de ceilalţi prin coiful larg împodobit cu un grifon, scutul mic şi rotund, precum şi celebrul cuţit dacic, înconvoiat (sica) pe care era antrenat să îl folosească pentru a lovi pe deasupra scuturilor uriaşe ale altor oponenţi.

Secutores – Clasă relativ târzie de luptător, o aparentă combinaţie înte Murmillo şi Retiarius, Secutores era dotat cu aceeaşi armura ca şi Murmillo, mai puţin coiful care era perfect rotund, proiectat astfel pentru a evita atacurile cu plasă a Retiariilor. Coiful îi acoperea întreaga faţă, lăsând doar doua deschizături în dreptul ochilor, protejându-l de loviturile de trident în zona feţei.

Bestiarii – Deosebit de apreciaţi în arenă, Bestiarii erau acei gladiatori special antrenaţi pentru a înfrunta animalele sălbatice. Iniţial, aceştia erau reprezentaţi de condamnaţi la moarte, care erau trimişi neînarmaţi în faţa mulţimii, cu şanse minime de supravieţuire. Dat fiind faptul că unii dintre ei reuşeau chiar şi aşa să ucidă salbăticiunile, Bestiarii au devenit în timp unii dintre cei mai bine pregătiţi gladiatori. Înarmaţi cu suliţe lungi şi armuri de protecţie, aceştia erau capabili să ucidă orice animal ar fi înfruntat în timpul spectacolelor.

Dimachaerus – Termenul desemna un gen de gladiator ce folosea un stil de luptă dificil dar foarte apreciat de public, aşa numitul stil cipriot. Acesta era protejat de un coif şi de o”manica” şi avea dreptul să folosească două săbii, câte una în fiecare mână.

Andabatae – Puţine se ştiu despre gladiatorii numiţi Andabatae. Din puţinele informaţii care au supravieţuit timpului, aceştia luptau călare, purtând însă coifuri care le acopereau în totalitate faţa. Incapabili să îşi vadă adversarii, Andabatii se ghidau numai după strigătele mulţimii sau după zgomotele produse de adversar.

Pe lângă aceştia, puteau fi văzuţi în amfiteatrele romane: Laquerarii – gladiatori asemănători Retiariilor, care foloseau un lasou în locul plasei, Sagittarii – arcaşi călare, asemănători sciţilor din nordul Mării Negre, Scissores – luptători înarmaţi cu o sabie cu două lame, asemănătoare cu o foarfecă, Essedari – războinici ce conduceau care de luptă, inspiraţi probabil din războaiele pe care Roma le purtase cu celţii din Britania, sau Rudiarii – gladiatori ce îşi câştigaseră libertatea dar aleseseră să lupte în continuare.

Una dintre atracţiile jocurilor de gladiatori o reprezenta lupta dintre femei războinice. Istoricul roman Suetonius pomeneşte în „Vieţile celor douăsprezece Cezari” de impresia plăcută pe care o lăsaseră asemenea competitoare asupra împăratului Domiţian. Conform acestuia, luptătoarele nu erau protejate de armuri şi, în general, erau obligate să lupte cu pieptul dezvelit, indiferent de tipul gladiatorului pe care îl reprezentau.

Un moment mai puţin gustat de către publicul roman se pare că era acela în care erau executaţi condamnaţii la moarte. Aceştia erau aruncaţi în arenă fără arme sau armuri şi erau siliţi să înfrunte unul sau două animale sălbatice. În rarele cazuri în care victima reuşea să îşi doboare oponenţii, alte sălbăticiuni erau asmuţite asupra sa până în momentul în care sentinţa era îndeplinită. Astfel de „inserţii” în programul evenimentelor aveau loc, în special, la mijlocul zilei, atunci când spectatorii alegeau să meargă la masă, înainte de jocurile nocturne. Exista, pe atunci, concepţia că vizionarea scenelor de execuţie poate strica pofta de mâncare. Un împătimit al acestor imagini şocante era împăratul Claudius, cel care şi-a atras reproşurile vehemente ale mulţimii datorită pasiunii sale.

Şi pentru că orice spectacol trebuia să aibă şi părţile lui amuzante, o nouă categorie de gladiatori, Retiarius Tunicatus, a fost introdusă în programe. Aceştia mai erau numiţi şi effeminate şi, erau reprezentaţi de luptători homosexuali, echipaţi la fel ca Retiarii, cu excepţia faptului că purtau o tunică distinctă. Un mare scandal a cuprins Roma atunci când Cassius Grachus, un aristocrat din nobila familiei a Grachilor a ales să lupte voluntar ca Retiarus Tunicatus. Acesta nu numai că se căsătorise cu un alt gladiator, dar a şi participat la lupte purtând un coif conic, împodobit cu dantele şi panglici multicolore.

Curiozităţi
•Imaginea gladiatorului în timpurile moderne s-a dovedit de multe ori una departe de realitatea istorică. Imaginaţi de către istorici drept nişte războinici impunători, asemănători atleţilor antici, gladiatorii erau, în fapt, nişte bărbaţi corpolenţi, cu un strat adipos destul de dezvoltat, pe care îl menţineau prin dieta bogată în grăsimi şi cereale. Stratul abundent de grăsime avea rolul de a atenua efectul loviturilor ce se puteau dovedi letale.
•Una dintre atracţiile Colloseumului o reprezenta spectacolul numit Naumachia. Impozanta clădire era inundată, permiţând desfăşurarea unor veritabile bătălii navale. Printre corăbii erau eliberaţi şi crocodili, astfel încât, gladiatorii să nu fie tentaţi să se arunce în apă pentru a evita luptele.
•Deşi concepţia generală este că gladiatorii erau ucişi în faţa mulţimii, dovezile arheologice contrazic această credinţă. Se pare că, în realitate, luptătorii răniţi grav sau cei care agonizau, erau purtaţi într-o încăpere specială unde erau executaţi de către un barbat ce îl întruchipa pe Pluto, zeul Infernului. În concepţia romanilor, o metodă „umană” de a ucide un gladiator era aceea de a-l lovi puternic în tâmplă cu un ciocan. Moartea era aproape instantanee, iar organizatorii şi spectatorii evitau momentul neplăcut al agoniei victimei.
•O altă idee preconcepută despre gladiatori este aceea că trupurile celor decedaţi erau folosite ca hrană pentru animalele sălbatice ce urmau să intre în arenă. De fapt, în toată istoria Romei nu a existat decât o singură menţiune despre o asemenea întâmplare. Conform istoricului Suetonius, împăratul Caligula, înfuriat din cauza slabei reprezentaţii a unor competitori a ordonat ca toate cadavrele să fie aruncate sălbăticiunilor.

Conţinut preluat de la: CuriozitÄ�Å£i.Net - Enciclopedie online gratuită

Gladiatorii – Eroii amfiteatrelor romane